Din drum (14)

Krepuskul – Hybrid (2017)

Mnooo, iată că am ascultat și metal românesc, ceea ce eu nu prea fac. Nu-mi dau seama unde trebuie să bag trupa asta, poate la death metal , deși sunt și alte elemente prezente pe-acolo. Una peste alta, acest Hybrid m-a ținut atent, ceea ce în ultima vreme nu au reușit să o facă albume de la nume sonore, care cântă prin țări cu apă caldă. Un album pe care-l consider bun. Agresiv, la obiect, bine desenat, poate prin unele zone chiar melodic, o experiență românească absolut plăcută. Poate un pic cam lungi piesele, dar aici ține de gustul fiecăruia. Eu personal le-aș fi preferat mai scurte, materialul ar fi fost mai intens. Luați însă la ascultat, merită.

Doro – For immer (2017)

Un album în germană, cu multe piese remasterizate și cu ceva piese de top puse acum pe versurile acestei limbi pentru care s-a inventat veșnicia. N-am sărit în sus de bucurie ascultând discul. Desigur, este un clasic Doro, nu ai ce să ceri mai mult sau mai puțin, doar că supele astea reîncălzite se simt de la o poștă. Rar a ieșit ceva bun dintr-o asemenea încercare. Așa că dacă vă tentează 17 piese Doro… dați-i drumul, dar să nu vă așteptați la ceva geniu sau la ceva care să vă rămână-n urechi. Nu veți găsi.

Pink Cream 69 – Headstrong (2017)

Tare slăbuț, anemic aș spune, acest nou disc al celor de la Pink Cream 69. De fapt, gândindu-mă mai bine, nu mi-aduc aminte de vreo perioadă în care trupa asta să fi pus capac la ceva sau cu ceva. Dar a fost acolo, asta nu li se poate lua. E și-un fel de chestie care s-ar dori mai catchy decât celelalte pe-acolo, Man of sorrow, dar aia ajunge să fie lălâie pe refren. Și un fel de baladă, Vagrant of the night, dar nici pe asta nu am putut s-o iau în seamă. Per ansamblu, un album dezarticulat, și el doar ca să fie, poate mai ies ceva cântări prin cluburi.

Jeff Scott Soto – Retribution (2017)

Nu-mi dau seama dacă acesta este cel mai slab album Jeff Scott Soto peste care am dat vreodată, dar are șanse clare să se califice pentru acest statut. Deși este unul dintre soliștii mei preferați, Jeff eșuează în a produce un album solid. O lălăială străvezie de la cap la coadă, fără inventivitate, fără ceva care să te prindă. Nu cred că mai suntem în zilele în care vânzările unui album să se bazeze mai ales pe numele celui care-l scoate, așa că nu văd cum ar avea succes cu acest disc. Trist, tare trist. Poate că Jeff ar trebui să se concentreze pe munca de la Sons Of Apollo, sunt mult mai multe șanse de a face muzică acolo, că are și cine să compună.

Jackyl – 25 (2017)

Partea bună a unei compilații este că adună cam tot ce-i mai bun în activitatea unei trupe, așa că nu poate greși. Așa și acest disc, unul care vină să aniverseze 25 de ani de activitate ai trupei. Și 25 adună cam tot ce-i mai bun în materie de Jackyl, culminând cu The lumberjack și renumitul solo de drujbă. O colecție de ascultat mai ales pentru cei care-s mai puțin obișnuiți cu trupa asta, trupă care aduce foarte multe ori cu AC/DC. Personal nu mi-au spus nimic băieții ăștia, dar o nouă generație care ia contact cu Jackyll e oricum mai câștigată decât una care ia cunoștință cu un laptop.

Budgie – An ecstasy of fumbling (2015)

Budgie este considerată una dintre cele mai vremelnice trupe de heavy metal, având o influență clară asupra viitorului curent NWOBHM. Mno, discul e o compilație din primele lor 10 albume, la care se adaugă o piesă ce n-a figurat pe vreun album, plus două live-uri. Ce am avut eu pe mâna este un remastered de prin 2015, altfel acest disc datează de prin 1996. La ce e bun discul ăsta? La studiu pentru cei care de-abia iau contact cu rock. La fel ca și la Jackyll, Budgie poate nu mi-or mai spune mie prea multe, dar pentru generațiile noi reprezintă un loc extraordinar de plecare, de la care să evolueze apoi către tăvălugul pe care l-au pornit.

Dialogăm? :)

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: