Din drum (13)

Ringo Starr – Give more love (2017)

Oricât am încercat, trebuie să recunosc, acest album nu mi-a spus absolut nimic. Chiar dacă are unele dintre ingredientele care-mi plac, este ceva acolo care nu le leagă deloc. Deși este vorba de un om care, alături de alți trei, a schimbat definitiv lumea muzicală, avem de-a face cu o abordare și producție care parcă aparțin unui începător. Ceva total neașteptat pentru mine după atâta vreme. Give more love conține și rock, și blues, și country, dar rezultatul final este regretul după timpul pierdut. Ringo Starr rămâne doar bateristul The Beatles.

Enslaved – E (2017)

Păcat de albumul ăsta, pentru că putea să fie mult mai mult. Este încărcat, are teme, are demaraj… dar la final nu reușește deloc să mă facă să-l ascult a doua oară. Pur și simplu mi s-a părut peste ceva peste care treci cu urechea dacă tot a apărut. Fanii trupei poate au altă părere, sau cunoscătorii, puriștii, esteții, pentru mine însă acest E este un alt album scos doar ca să fie în condițiile în care trupa nu reușește să mai arate că știe cum să spună lucrurile. Dar, este drept, de-acum au material pentru un nou turneu, pe oriunde l-or face.

Sanctuary – Battle angels (2017)

Primele două albume au mai fost cum au mai fost. Următoarele m-au scos din minți. Ăsta mi se pare doar un album trist și atât. Nu-mi dau seama de ce mai vrea Warrel să țină trupa asta pe picioare, eu aș spune că era de mult vremea să o tragă pe dreapta și să o lasă să trăiască din puținul pe care-l are. Un album fără nici cea mai mică urmă de calitate, o chestie care mănâncă minute acolo, în background, un disc din care, din nou, nu am rămas cu nimic.

RSO – Rise (EP – 2017)

Nimic deosebit la acest EP produs de Sambora alături de Orianthi. Aș spune că albumele solo ale lui Sambora sunt fantastice pe lângă Rise și acolo chiar aveai ce asculta la fiecare piesă. Ăsta trece repede, atât ca durată, ceea ce-i normal, cât și ca atenție cerută. Practic… e genul de album care-i semnat de două nume mari și rulează acolo-n background, fără să te facă să ciulești urechile sau să ridici o sprânceană. Nu-mi dau seama care le sunt planurile de viitor, dar dacă sună așa cum sună astea cinci piese eu aș spune că mi-e deja dor de trecut.

Moonspell – 1755 (2017)

Vreo 20 și ceva de ani, poate 25, le-a luat celor de la Moonspell să se decidă să facă un album integral în portugheză. Albumul se referă la un dezastru, mai precis cutremurul din 1 noiembrie 1755, care a ucis 50.000 de portughezi. Băi nene, este rupere! Metal as fuck, orchestral, cu ceva mirosuri arabe pe ici pe colo (hai să le spunem mediteraneene), 1755 este una dintre surprizele mele plăcute. Am considerat multă vreme că Moonspell nu mai are ce să spună peste o piesă ca Alma mater, dar iată că vine cu discul acesta, conceptual și liric, cu care mă dă pe spate. De ascultat, zic.

Dialogăm? :)

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: