Din drum (12)

Bob Kulick – Skeletons in the closet (2017)

Bob Kulick a lucrat cu destule nume mari încât să nu mai aibă nevoie de nici o prezentare. Cu toate acestea, și deși a adunat pe acest album niște nume mari ale industriei, pe mine albumul nu a reușit să mă convingă. Deși nu este rău… are ceva care mă face să nu-l iau în seamă. Îi lipsește, cred, ceva eterogenitate și ceva viziune, lucruri fără de care un produs discografic nu are cum să trăiască. Aș spune că a fost chiar plictisitor să dau cu urechea de el. N-am fost dezamăgit, oricum nu mă așteptam la cine știe ce.

M.O.D. – Busted, broke and american (2017)

Ei bine, am să continui să nu pricep de ce este nevoie de astfel de muzică și de ce chestia asta poartă denumirea de muzică. O chestie agresivă, poate nu chiar așa violentă ca pe vremuri, în care nu am reușit pic de logică sau inventivitate. Probabil că aș face o asemenea formație cu ceva colegi de bloc și am suna la fel de bine ca M.O.D., dacă se poate spune că trupa asta sună bine. Timp risipit, cred că Billy Milano putea mai bine de-atât. Sau poate nu putea. Desigur, pentru fanii genului ar putea fi o capodoperă deși tind să cred că nici nu ar spune asta.

Samael – Hegemony (2017)

Mie personal mi s-a părut că albumul ăsta este ceea ce trebuie când vine vorba de Samael. Desigur, am să prefer mereu un “Ceremony of opposites”, doar că ăla e pe undeva prin istorie și probabil îmi place pentru că așa am cunoscut trupa. Hegemony, cum spuneam, mi s-a părut un album bun, cu un Vorphalack inspirat care încă reușește să conducă fără problema trupa. Merită dat la maximum, vecinii vor aprecia partitura și data viitoare se vor feri să mai pună mâna pe bormașină. Bun album, mi-a plăcut, vine cu energie și cu amintiri.

Ronnie Montrose – 10×10 (2017)

Este de speriat ce-a reușit să adune Ronnie pe albumul ăsta în materie de muzicieni. Dave Meniketti, Edgar Winter, Sammy Hagar, Steve Lukather, Glenn Hughes, Phil Collen, Joe Bonamassa, Brad Whitford sau Greg Rollie… și asta e doar o parte din listă. Așa că a ieșit un album deosebit. Nu dă să sară pe dinafară, dar este bun. Bătrânesc, rock pus la punct, oameni care știu ce vor din zona asta. L-am ascultat aproape fascinat, e mișto să vezi generația aia la muncă, împreună. Eu îl recomand din tot sufletul, este ceva ce găsești mai rar pe piață în ziua de azi.

UFO – The Salentino cuts (2017)

Chestia asta este practic primul album de cover-uri al celor de la UFO. Sau poate ar fi mai simpatic să spunem interpretări, parcă sună mai corect politic, nu? Eu prefer să-i spun așa măcar dintr-un singur punct de vedere: UFO reușesc să-și pună amprenta proprie pe tot ceea ce cântă, indiferent de unde vine acea piesă și ce s-a vrut ea la bază. Desigur, rămâne tot un album la care ei nu au vreo participare compozițională, dar asta nu-l face un album prost. Au mai făcut și alții asemenea discuri. Și eu cred că merită ascultat. Chiar dacă formația nu mai este-n forma de pe vremuri, rămâne totuși una care știe cum este cu rock-ul.

Dialogăm? :)

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: