Din drum (10)

L.A. Guns – The missing peace (2017)

Cu greu am putut duce acest album la capăt. Cu foarte mare greu, ca să zic așa. Este un album lăbărțat, ilogic, care nu spune mai nimic. Sau poate spune, adică faptul că trupa asta este terminată, nu că ar fi fost vreodată ceva deosebit. Am reuști să-l duc la final doar pentru că am avut dorința de a vedea unde se poate ajunge cu muzica proastă și cu lipsa inventivității. Se poate ajunge departe. Nu-l recomand nici dacă aș fi plătit pentru asta.

John Steel ft. Doogie White – Everything or nothing (2017)

John Steel este, din ceea ce știu, numele de scenă al chitaristului bulgar Ivan Stalev. Doogie White nu mai are nevoie de prezentări, a cântat cu Malmsteen și Rainbow, a dat audiții pentru Pink Cream 69, a fost la un pas de a-i lua locul lui Dickinson la Maiden, doar că băieții s-au decis pentru Blaze și acum face parte din trupa lui Michael Schenker. Ce iese din cei doi este un album slab, repetitiv, fără inventivitate, fără forță, fără nimic care să te facă să-l asculți a doua oară. Chiar mi s-a părut că Doogie nu se potrivește deloc pe ceea ce a scris Stalev, mai degrabă ar fi ers Blaze cu care de altfel Stalev are un album comun. Am fost dezamăgit, mai ales că mă așteptam la lucruri mult mai bune.

Living Colour – Shade (2017)

Un album despre care se vorbește încă de prin 2010 și a cărui dată de lansare, din motive pe care nu le știm, a fost amânată de mai multe ori. 7 ani mai târziu… iată-l. Un album extrem de aglomerat din punct de vedere al sunetului și din care, cu regret spun asta, m-am ales mai cu nimic. Am avut și aici așteptări mari, ținând cont mai ales de numele implicate, dar din nefericire acestea nu au fost susținute. Eu nu-l recomand, este plictisitor și fără vreo urmă de fir logic. Un album făcut doar ca să fie.

Lynch Mob – The brotherhood (2017)

Extrem de slab album. Și așteptam mai mult de la el măcar prin prisma faptului că Lynch este un chitarist al dracului de bun. Mno, avem ceva chitară pe-acolo, dar se pare că am să prefer albumele lui solo, sunt cu totul altceva. M-am plictisit al dracului de tare ascultându-l, aproape că at fi fost de preferat să iau ceva Iris mai vechi decât să fie vorba de albumul ăsta. Încep să cred că aparițiile discografice sunt din ce în ce mai mult făcute ca lumea să nu uite și ca să mai apară ceva motive de cântări prin cluburi de duzină. Cu albumul acesta nu te poți prezenta pe vreo scenă serioasă.

Marco Minnemann – Borego (2017)

Extrem de greu album, dar nu este ca și cum de la Minnemann te-ai aștepta la altceva. Mi-a futut creierii de-am simțit c-am luat foc și la final aș spune că am avut de-a face cu un album bun, deși pe alocuri este absolut dement. Extrem, extrem de greu de ascultat din punctul meu de vedere, dar discul aduce cu el o tehnică și o abordare absolut fascinantă. Practic am ascultat jazz, da’ ceva mai băgat în priză. Incredibil disc. Dacă aveți răbdare și nervi eu aș spune să nu-l ratați.

Dialogăm? :)

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: