Din drum (1)

Danzig – Black laden crown (2017)

Albumul acesta generează două păreri principale. Prima, nu este nici pe departe cel mai bun album Danzig, că am auzit tâmpenia asta pe undeva. A doua, nu este nici pe departe unul dintre albumele bune ale lui Danzig. Este un album care de la capăt la coadă păstrează aceeași cheie. E lălăit, trist, șubred, lipsit de inventivitate, plictisitor, aproape chinuitor de ascultat. Dar, pizda mă-sii, este un DANZIG și asta se simte prin fiecare por pe care-l lasă să transmită. E un Danzig care merită și trebuie ascultat, pentru că ăsta este Glenn. Nu cred că mai era vreunul care să se aștepte la ceva genial din partea sa, dar trebuie spus că așa cum este albumul ăsta… nici nu reușește să dea cu el de pământ. E decent în slăbiciunea sa. Și întreține imaginea pe care o are, dar care de aici, dacă o ține tot așa, va avea serios de suferit. La imaginea muzicală mă refer, desigur.

Jorn – Life on death Road (2017)

Jorn Lande este probabil și la ora actuală unul dintre cei mai tehnici, adaptabili și în formă soliști pe care-i are rock-ul. Și albumul ăsta de ne asigură de asta, numai că aici se oprește totul. Am spus de multă vreme și-mi păstrez părerea asta, lucrurile ar sta mult mai bine dacă lui Jorn ar avea și cine să-i compună. Pe mine mă cam întristează ideea că lui ar putea chiar să-i placă lucrurile care se află pe acest album pentru că din punct de vedere compozițional e jale mare. Nimic să rămână în memorie, nimic să atragă, doar vocea lui Jorn care se înalță din mijlocul acestui monument de plictiseală și-ți oferă câteva clipe plăcute, și nici alea multe. Așa că eu a doua oară nu-l mai ascult, iar pe Jorn îl prefer în continuare mai ales când este vorba de colaborări cu muzicieni care au cu adevărat piese.

Inglorious – Inglorious (2016) & Inglorious II (2017)

Cucerit de o piesă sosită pe neașteptate, am trecut la ascultarea celor două albume semnate de britanicii de la Inglorious. Și la final am fost puțin dezamăgit. Mno, trupa prestează un hard-rock solid, un fel de Whitesnake adus la anii 2017. Spun asta pentru că Nathan James, vocalul, fost pe la Trans-Siberian Orchestra, este fan Coverdale și dispune și de un timbru care ne aduce aminte de David. Mai departe lucrurile nu mai stau așa de bine. Inglorious dispun de câteva piese bune, dar parcă nici acelea nu sunt chiar de reținut. Ba aș spune că s-au cam grăbit să scoată albumele astea două în doar 2 ani și că o așteptare mai lungă și un album combinat din piesele aflate pe cele două ar fi fost killer. Dar aici nu-i problema mea, ei au ales. Una peste alta sunt două albume bune de ascultat, pe care se pot găsi lucruri simpatice, și depinde de fiecare cu ce rămâne după ele. Eu le recomand, însă încă nu știu dacă-mi rămân în colecție.

Tankard – One foot in the grave (2017)

Îi știți pe Tankard, ăia care fac parte din Big 4 teuton, alături de Kreator, Sodom și Destruction. Mno, pe mine albumul ăsta m-a plictisit. Mi s-a părut aceeași lălăială de la cap la coadă, pigmentată pe ici, pe colo de câte o chestie care mai ieșea și decent. Decent, nu bine. Poate nu mai prinde la mine genul ăsta, dar am senzația că și-a cam trăit și el mălaiul și că-s foarte puține lucrurile care să mai poată fi scoase din el. Sau poate că Tankard au obosit și ei și, de, cam asta este. Chiar dezamăgitor album, și da, titlul pare a fi inspirat. Dacă și următorul, în caz că mai apare, va fi tot ca acesta, atunci titlul său ar trebui să fie în mod cert legat de al doilea picior, care se pare că a ajuns și el după primul.

Dialogăm? :)

%d bloggers like this: