Dilemă morală, dilemă profesională

De-a lungul anilor am trecut de câteva ori prin momente de genul lasă-l/las-o și pe el/ea, să vedem cum se descurcă. Pentru unii asta a însemnat o deturare serioasă. Am înțeles perfect motivul. Este extrem de ușor să percepi testul altuia ca pe o înlăturare a ta, mai ales când situația intervine în zona proprie de expertiză.

De fiecare dată m-am relaxat. Mi s-a părut extrem de util să privești de la distanță pe cineva care încearcă să facă lucrurile pe care le faci tu. Practic, am perceput testul persoanei terțe ca pe propriul meu test. Foarte puțini sunt capabili să vadă în asta o evaluare personală, una extrem de importantă. Reușita terțului înseamnă că undeva ai rămas în urmă. Eșecul terțului înseamnă că încă ești în joc, dar că trebuie să acumulezi mereu, pentru că viitorul și noul nu iartă.

Din nou, de fiecare dată, cu o exactitate fantastică, am ajuns să repar ceea ce se stricase în acea perioadă. Am făcut-o mereu. Am făcut-o zâmbind. Uneori am făcut-o inclusiv spunându-i terțului unde a greșit. Acum nu mai fac asta, mă refer strict la a doua variantă. Nu sunt profesor, iar ultimul lucru pe care aș vrea să-l fac ar fi să mă apuc să cedez cuiva din ceea ce am adunat, așa cum spunea Alf Ramsey, cu lacrimi, sudoare și sânge. M-am apucat de treabă, am readus totul acolo unde era și am menținut lucrurile pe linia pe care se aflau înainte de experiment.

Cu toate acestea…ceva m-a durut mereu. Faptul că toată munca mea de dinainte de acel moment a fost călcată în picioare. Pentru că este greu să accepți că eforturile pe care le-ai făcut luni de zile, uneori ani, ajung un fel de hârtie igienică. Desigur, tot eu spun că oricine merită o șansă. Însă nu până la punctul la care șansa sa începe să șteargă și ultima formă de construcție a angrenajului existent. Mai bine zis, îl pune la pământ.

Prin asta trec acum. Mă uit zilnic la cum se prăbușește castelul construit de mine, castel decent, cu de toate, încăput pe mâna unui om care a auzit el că din anumite lucruri s-ar putea să apară niște chestii. Știu, ca de fiecare dată, știu că tot de la mine se așteaptă să-l reconstruiesc. O să dureze. O să se ajungă din nou acolo unde eram cândva, pentru că na, eu chiar cunosc ce trebuie făcut pentru asta. Desigur, dacă nu este prea târziu. Ceasul bate. Și bate grav. Cucul din el nici nu mai iese, îi este teamă.

Și da, nu am spus niciodată nu când mi s-a dat din nou manșa. Nu am făcut asta pentru că mi-am iubit activitatea, lucrul construit, creația…dacă vreți să fie mai poetic.

Însă acum sunt în fața unui nou sentiment: am ajuns la punctul la care consider că nu ar fi exact ceea ce ar trebui să spun pentru a mă diferenția pe mine de terț, și activitatea mea de a sa. Pentru că eu nu am fost un experiment. Și pentru că eu nu pot fi unul, despre asta vorbind strict și direct rezultatele. Și, mai ales, pentru că nu am de ce să accept că trebuie să-mi culeg munca din mizerie și, aruncată acolo și distrusă de altul fiind, să mă apuc să o repar tot eu.

Dileme mai mult sau mai puțin morale, dar clar, profesionale.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: