Def Leppard, Uriah Heep, Joe Satriani

DEF LEPPARD – Songs from the sparkle lounge (2008)

Albumul “Songs from the sparkle lounge” al celor de la Def Leppard este dovada faptului că dacă dinozaurii au dispărut cândva de pe planetă, atunci au făcut-o cu foarte mare greutate. A fost o surpriză neaşteptată să văd că Def Leppard este încă în formă, şi când spun asta nu mă refer la faptul că mai pot cânta, ci la acela că mai pot compune.
Albumul curge aşa cum ne-a obişnuit cam fiecare apariţie Def Leppard, adică liniar, lăsându-te să întrezăreşti ceea se va întâmpla la următoarea piesă. Sound-ul este adus la nivelul anului 2008 şi trebuie să spun că Def Leppard nu are nici o problemă cu asta, ba chiar se mişcă foarte lejer printre note. Mai sunt de remarcat cheful nebun de a cânta, dar şi inspiraţia zăpăcită pe care au avut-o la unele piese. “Go” ne aduce aproape de ceea ce se cântă astăzi, în timp ce un “Nine lives” ne trimite pe vremurile în care scoteau pe piaţă “Hysteria”. Nu lipseşte nici o piesă ca “Love”, pentru că Def Leppard fără balade nu ar exista, şi se pare că şi ei ştiu deja asta. Să nu aveţi senzaţia că ne confruntăm din nou cu un album de vacanţă, în stilul celor care au tot fost scoase pe piaţă, deşi “Slang” sau “X” mi-au plăcut la nebunie. Este un album de concepţie, chiar dacă la ei şi concepţia are unele limite.
Una peste alta, o oră pe care garantez că o veţi petrece în mod plăcut, dacă veţi avea curiozitatea de a asculta o producţie muzicală ieşită pe piaţă în luna aprilie a acestui an.

URIAH HEEP – Wake the sleeper (2008)

Alte mortăciuni, cum spunea o cunoştinţă, după ce a ascultat ultimul produs al celor de la Uriah Heep. Dacă m-aş apuca acum să spun ce înseamnă trupa de mai sus pentru muzica rock, nu aş avea decât şansa de a cădea în penibil. Cred că, pentru iubitorii acestui gen muzical, Uriah Heep nu mai are secrete, iar colaborarea cu IRIS le-a adus recunoaşterea şi pentru măscăricii moderni, la care rock-ul se opreşte la Limp Bizkit sau Linkin Park. Asta chiar cu riscul de a auzi discuţii în oraş, prin care IRIS era lăudată că a compus o piesă ca “Lady in black”. Mă rog, fiecare cu prostia lui, ce să facem acum…
Uriah Heep nu va fi niciodată altceva decât ceea ce este. Orchestraţii ample, uneori deosebit de sofisticate, un rol aparte oferit chitării aproape a magice a lui Mick Box, clape cât să ajungă pentru alte câteva trupe la un loc şi, de ce nu, o voce splendidă, care şi-a păstrat vigoarea de atâţia ani de zile.
Ei bine, Uriah Heep a reuşit şi ea să aducă sound-ul la nivelul anilor actuali. Deşi ne aduce aminte de tinereţe, deşi anumite piese sună ca în anii 1970, Uriah Heep arată că este capabilă să îmbine orice şi oricând dar, să subliniem, nu oricum. Pentru că, din punct de vedere al calităţii, eu nu am văzut nici un rabat de la lucrurile cu care ne-a obişnuit trupa de-a lungul anilor. Nu ştiu cum reuşesc unii să se păstreze în formă şi cum mai poţi aduce pe piaţă lucruri noi după zeci de ani de activitate, dar nici nu este cazul să aflu asta. Este suficient că Uriah Heep a asimilat la perfecţie lecţia şi ne propune un material muzical ce nu are cum să aducă regrete.
Pe scurt, un album care nu trebuie să lipsească din cultura generală a unui iubitor al genului, chiar dacă Uriah Heep are clipe în care nu este chiar uşor de ascultat. Eu, unul, mor după “Wake the sleeper”, piesa care dă şi titlul albumului…

JOE SATRIANI – Professor Satchafunkilus and the musterion of rock (2008)

Aşa. După ce mi-am pus limba la loc în urma silabisirii titlului acestui album, să încerc să spun ceva despre el.
Sincer, nu este nimic neobişnuit. Satriani face şi pe acest album ceea ce ştie mai bine. Adică, absolut ce vrea. Nu sunt sigur că în ultima vreme am mai auzit vreo chitară mânuită cu atâta virtuozitate, deşi sunt fan declarat Marc Rizzo şi mi-e foarte greu să pun pe altcineva în faţa lui. Însă Joe Satriani nu lasă loc de discuţii. Că este vorba de funk, de rock, de pasaje clasice sau chiar heavy, Satriani este pregătit de asalt. Toate acestea se îmbibă de acea sensibilitate aparte pe care ne-a transmis-o la fiecare piesă a sa, probabil iscată şi de sound-ul aparte al chitării de care se foloseşte.
Albumul este…hmmm…dacă spun “splendid” am senzaţia că spun foarte puţine. Nu am fost niciodată adeptul albumelor de concepţie, mai ales când au fost lipsite de un solist vocal care să le facă să trăiască, însă Satriani a găsit fără probleme calea de a le face nemuritoare. De la o piesă la alta am fost din ce în ce mai nerăbdător de a o asculta pe următoarea. Stilul nu diferă foarte mult de lucrurile cu care ne-a obişnuit, dar Satriani face totul al naibii de bine şi reuşeşte şi de data aceasta să aducă unele suprize în interiorul pieselor, care te fac pur şi simplu să nu te mai desprinzi de el. L-am ascultat de câteva ori, pentru a fi sigur că lucrurile auzite sunt aşa cum le-am perceput eu şi pot spune că am fost din ce în ce mai încântat de el. Este exact acel gen de album care îţi place din ce în ce mai mult la fiecare ascultare şi care, lucru deosebit de important, nu oboseşte.

Cum ultima perioadă a fost, din câte se vede, una bună din punct de vedere muzical, am să spun că şi acesta este un album pe care merită din plin să-l aveţi, pentru că ar fi păcat să nu vă bucuraţi de un lucru de calitate.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.