seară de decembrie

Nu ştiu de ce mă duceam de fiecare dată în “Jos Pălăria”, dar tot acolo eram, la geam, pe podiumul ăla pe care mă clătinam câteodată, când paharele de Jack nimereau pe stomacul gol. Sticla de Jack și berea ca să sting, oamenii Pălăriei știau de ce sunt acolo. Îmi aruncam privirea către trotuarul spălat de ploaie. Era decembrie, dar ploua. Ploua a durere, ploua ca-n filmele lui Scorsese, ploua peste clipa când lui Humphrey nu-i pasă, ploua a irigaţie, ploua a suflete încinse de la prima oră a dimineţii. Ploua cumva neomeneşte, dar asta nu mai mira pe nimeni, lunile treceau cu zile, azi e luni, începe săptămâna, mâine e sâmbătă, am liber, azi e luni, mâine e sâmbătă, săptămânile astea care înghiţeau şi ultima frântură de fantastic aruncată-n noi, noi, cei atât de fantastici doar şi prin prisma faptului că mai avem curaj să ne trezim dimineaţa.

Sufletul meu stătea, ca de fiecare dată, cu spatele la stropi, poate pentru că nu suporta stropii, era o frântură de nimic mai mult în nimic mai presus, un dus-întors între puncte de care nu mai vrei să ştii, în fond cine mama dracului ar vrea să ştie cum a arătat clipa în care a apărut pe planetă, care poate are forma unui forceps vârât până la plăsele în fiinţa ce urmează să devină cea mai dragă din lume, scobind în ea, aducând pe lume nu petrol, ci o magmă mult mai complicată şi mai inutilă a raţiunii, sau cine ar vrea să se vadă în clipa plecării, horcăind ultimele sunete, întinzând mâna către lumina care se pierde tăcută pe străzi, întunecând retina, staţionând pentru ultimele clipe sub felinare mai anemice decât tuberculoşii, pentru a se transforma în neant, dintr-o dată, spre marea bucurie a viermilor, veseli de un nou festin.

Mă uitam la un individ. Se prăbuşise în mijlocul trotuarului, se ţinea cu o mână de gard, încercând să-şi păstreze anemicul echilibru. Ridica ochii, am avut pentru câteva clipe senzaţia că-mi priveşte umbra, că-i cerşeşte mila, dar asta era cu spatele, belindu-şi sinapsele la un puştan acneic, care-şi adâncise ochii într-un netbook, probabil purta o conversaţie cu vreo maimuţă agăţată de pe hi5, se vedea că din când în când pare mulţumit, îşi punea mâna peste locul acela în care zace mai mult decât naşterea, în care stă însăşi decăderea, dar făcea asta calm, având grijă să mascheze trecerea degetelor peste penis, aranjându-şi la pantalon o cută ce părea inumană, dar care masca cei câţiva centimetri de care era mândru.

Turmentatul din mijlocul trotuarului, căci turmentat era, făcea eforturi supranaturale să se ridice. Un tânăr îi proptise un picior în bot, “dă-te-n gura mă-tii de beţiv”, sângele ce-i curgea din buza stângă se contopea cu ploaia, formând o amestecătură ciudată, o argilă neînţeleasă de nimeni, o doamnă purtând cu ea o umbrelă sub care se adăpostiseră şi Preda Buzescu, dar şi Cuza, îi ţinuse o predică despre rolul său în societate, “ehei, aşa a făcut şi nenorocitu’ de bărbat al meu, eu îi făceam mâncare acasă, dar el se ducea la curve, îşi băga pula-n toate sifiliticele, după aia venea şi mă omora cu bătaia, dar acum a primit ce-a căutat, e mort, aşa că uite unde duce alcoolul”, iar un gardian public îl căutase în buzunare şi, găsind o hârtie de 10 lei, plecase fericit să-şi cumpere o bere.

Stătea acolo, aşa, ca un nimeni, ca un fel de prelungire al unui Dumnezeu ratat, probabil că zeul lui se apucase să-i scrie Biblia invers, tatuată pe el ca o extensie a propriei limitări, doar că de data asta nelimitarea era în el, bântuindu-i fiecare gram de sânge care se scurgea în apă, stătea şi ceea ce speria cel mai tare era faptul că le zâmbea tuturor, ca şi cum şi-ar fi acceptat pedeapsa, un Isus Christos al beţivilor, în cruce pe trotuarul bodegii lui George Mihăiţă.

Într-un târziu, se ridică de acolo, era ca o schelă pe care se construise viaţa, ca o humă în pojghiţe de moarte, arăta ca şi cum peste el ar fi trecut divizii de tancuri, şi intră în bar. Lumea se dădea din faţa lui, “jegosul dracului, unde morţii lor or fi ăştia de jos de l-au lăsat să intre”, spunea unul, “futu-ţi gura mă-tii de aurolac”, se auzea de la altul, cu greu îşi ţinea echilibrul, lumea era şi rea, unul chiar îl îmbrâncise. Se aşează la o masă, barmanul veni imediat la el, scârbit, “da, ce vrei?”, şi în clipa aceea, adunându-şi toate forţele, urându-se de moarte pentru cum era tratat şi clipind des, pentru a putea să-şi ţină ochii deschişi, spuse calm, cu o voce tandră, ce cobora spre acei oameni dintr-o lume pe care nu aveau s-o cunoască vreodată:

– Vreau să dau de băut la toată lumea. Începând din seara aceasta sunt tată.

Se aşternu liniştea, singurul lucru ce mai putea, în acea clipă, să se înalţe către umanitate.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.