De acasă (6)

Mayhem (2017)

Tarantino, frații Coen și Rodriguez. De asta mi-a amintit acest film. Inegalitate socială. Căcatul de corectitudine politică, molima zilei de azi. Descătușare. Sărbătoarea violenței cu care ar trebui tratată societatea. Justiția străzii. Cam toate acestea sunt de văzut într-un film absolut dement și, deopotrivă, delicios. O idee excelentă tratată la fel, și un film pe care nu cred că ar trebui să-l scăpați. Joe Lynch a avut o bijuterie pe mână și a avut grijă să o ducă la capăt din postura de regizor. Recomand. Și-am să-l și revăd. Și… nu-l ratați. Are clasa aia deținută de cei amintiți în prima propoziție.

Hangman (2017)

Un polițist retras, fostul său coleg mai tânăr și o amintire comună, iată cele trei elemente care-s rechemate să se pună-n slujba acestei pelicule. Un film bun, nu o operă de artă, nu să sari pe pereți de bucurie, dar un film cinstit, un thriller cum trebuie să fie, cu o distribuție bună și măcar un actor care face toți banii. Mă refer, desigur, la Al Pacino, pentru că omul acesta este capabil să scoată aur din două replici și o privire. Karl Urban îl secondează cu succes, iar Brittany Snow se chinuie să țină pasul. Recomand și filmul ăsta, numai și dacă ar fi doar cu Al Pacino și ar merita, dar are mult mai mult de-atât.

The hitman’s bodyguard (2017)

Filmul nu este nici pe departe așa de slab pe cât îl arată Tomatometerul. L-am văzut la cinema și am fost mulțumit că l-am ales pe el dintre toate cele care rulau în seara aia. O comedie polițistă pe alocuri delicioasă, cu acțiunea cuvenită, dar și cu doza de naivitate cu care vine fiecare comedie, un film care la final îți dă o stare de bine. Ryan Reynolds este absolut decent, iar Samuel L. Jackson se ocupă să facă din peliculă ceva de ținut minte și mai și reușește. Salma Hayek e frumoasă, are cinci replici pe care le umple de înjurături, dar asta este, fata-și cultivă alura de bad ass bitch. Merită să-l vedeți, nu veți regreta banii.

The karate kid (2010)

Nu sunt în măsură să spun dacă ăsta s-a dorit un remake a ceea ce este deja un clasic, dar mie mi-a plăcut. Desigur, din anumite puncte de vedere, Jackie Chan nu este Pat Morita, asta-i clar. Probabil nici nu și-a dorit, dar domnul Miyagi nu poate fi uitat ușor. Și nici nu are de ce. De data asta avem o poveste pusă-n China, metodele sunt la fel de deosebite și inedite, avem și ceva filmări absolut splendide de prin țara pe care poate am să pot să o văd cândva. Și avem o peliculă care relaxează. Ah, era să uit. În rolul boracului, Jaden Smith. Exact în clipa în care mă întrebam ce-i cu grimasele alea a la Will Smith… am văzut că este fiul său. Cred că ar putea avea viitor. Am să încerc să mai văd ceva cu el.

Why him? (2010)

O puștoaică dintr-o familie cumva conservatoare se îndrăgostește de un geniu IT care este orice altceva, dar nu conservator. Vechi și nou într-o ciocnire care, recunosc, mie mi-a plăcut. Filmul curge bine, chiar dacă este intuibil de la cap la coadă, însă dialogurile și zbaterile fiecărui personaj apărut îl fac să fie un pic aparte. O comedioară tare simpatică, sincer, chiar simpatică, chiar nu mă așteptam să dau de așa ceva. Și o poveste care trebuie să ne facă să ne gândim puțin, mai ales că suntem la punctul în care am început să ne caftim pe bază de generații.

Free state of Jones (2017)

L-am văzut pe nerăsuflate. Povestea este excelent pusă, caracterele sunt bine alese, istoria este urmărită destul de atent, mai ales că aici este vorba de un film bazat pe fapte reale. Istoria despre care o parte din America nu vrea să-și aducă aminte, iar cealaltă parte de America o regretă zi de zi și așteaptă să se întoarcă. Și un Matthew McConaughey care este absolut demențial de la prima la ultima replică, primele replici fiind departe de a fi alea care să-l aducă în rolul destinat. Joc de zile mari. Absolut de zile mari. Ah: și accentul ăla de sudist… delicios, absolut delicios!

The foreigner (2017)

Jackie Chan. Stați. Un altfel de Jackie Chan. Really. Chiar vorbesc serios. Timid, sentimental, umil, și asta chiar și-n clipele în care apasă pe pedală. Un altfel de personal jucat de acest actor care ne-a însoțit copilăria. De partea cealaltă… un Pierce Brosnan de zile mari, parcă revenit din filmele de căcat pe care le-a jucat, cu o partitură extrem de solidă. Sosit de-acolo de unde trebuie, ce mai! Plus acel accent irlandez după care mor, deși probabil că mi-ar fi greu să pricep din prima ce-mi spune un asemenea om. Dar… incredibil accent. Și incredibilă engleză, aia cu topica răsturnată. Un film care merită să fie văzut. Pentru Jackie, care reușește să iasă din marasmul ăla al filmelor sale, pentru Pierce, care rupe aici, mor după el, și pentru accent. Nu trebuie trecut cu vederea :)

Murder on the Orient Express (2017)

Un film ținut în picioare de către distribuție. De fapt nu de distribuție, ci de ceea ce reușesc să joace unii din distribuție. Și nu, nu vorbesc de Kenneth Branagh, consider că el joacă slab. Dar avem un Johnny Depp. Depp putea să tacă din gură, o să vedeți că numai și fața îl ajută să-și facă treaba. Penelope Cruz… brici, chiar ai putea crede că mințile ei sunt sus. Sergei Polunin, excelent în rolul unui prinț din estul Europei, un balerin fantastic care se pare că nu vrea să se oprească doar la asta. Judi Dench, wow în rolul unei prințese scorțoase, absolut fantastică. Willem Dafoe, băi… bun. Mie mi-a plăcut ce-a făcut. Așa că dezamăgirile, dintre cei mari, merg la Kenneth și la Michelle. Michelle Pfeiffer, care nu a simțit deloc rolul. Altfel, o să aveți parte de niște efecte mișto (am văzut filmul la cinematograf), de un sunet care te rupe și de niște priveliști care m-au terminat. Aproape că m-aș fi scufundat în ele. Incredibile imagini. Incredibile. Nu-l ratați. Și mergeți la cinema :)

Comments 7

Dialogăm? :)

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: