Dacia, dragostea mea (2009)

De data asta m-am uitat la un documentar. M-am uitat la el pentru că este vorba de Dacia și pentru că acesta promitea. În plus, probabil că prima mea mașină, dacă va fi să fie, o să fie o Dacia, pe ea am să-mi readuc mâna la forma de pe vremuri.

Dar am spus că promitea. Ia să vedem ce descriere frumoasă ni se oferă: “…este o portretizare plină de umor a evoluției României de la comunism la capitalism. Aceasta este văzută strict din perspectiva celui mai carismatic simbol românesc: automobilul Dacia.” Aproape c-ai spune că da, treaba asta trebuia văzută. Ei bine, nu.

Ceea ce oferă acest documentar este, de fapt, imaginea și istoria involuției inexorabile în care s-a adâncit România. Îl avem pe unul care și-a adus mașina la fiare vechi pentru a obține tichetul acela cu care se poate băga la rate la noua Dacie. Și-a adus acolo mașina de care era clar legat, de la care avea amintiri, de care se simțea vizibil că-i pare rău că se desparte. Îl avem pe Dinel Staicu care ne vorbește de democrație și normalitate în contextul în care numai el știe cât a devalizat din țara asta. Îi avem pe unii care n-au vrut să-și părăsească țara, iar singura lor bucurie este să meargă-n weekend cu Dacia pe malul unei ape și să bage un grătar alături de copii. Îl avem pe ăla care l-a plimbat pe Ceaușescu cu Dacia lui și-și face acum cruci că mai este viu ținând cont de faptul că mulți martori la unele lucruri din acea vreme au cam luat-o pe calea cea dreaptă. Îl avem pe Belodedici care delirează tâmpenii dar care, pe lângă asta, ne spune cum s-a prăbușit orașul său după ce s-a dus dracului mineritul și cum conducătorii țării ăsteia nu au știut să ne explice prea bine ce este democrația (lol, mor!). Îi avem pe unii care pleacă spre Spania într-o Dacie, filosofând pe drum despre faptul că noi românii nu avem nevoie de lux, așa cum au statele alea europene, ci doar unde munci ca să aducem și noi o pâine acasă. O avem pe-o tanti liftieră, acolo s-a desfășurat viața ei, care coase goblenuri cu Dacia fără să fie deranjată că deși liftul o duce în sus și în jos… viața ei stă întotdeauna pe loc.

În sfârșit, îl mai avem pe unul care a transformat Dacia în dric și acesta mi se pare cel mai puternic simbol pe care-l putea oferi acest film: indiferent de perioadă, de ani și de situație, nația asta n-a făcut vreodată altceva decât să meargă trecută și supusă către moarte.

Dacia, dragostea mea (2009) este chitensența acestui popor, poate că acesta este marele merit al documentarului, unul care nu poate fi trecut cu vederea. Oameni limitați, mulțumiți cu puțin, cu senzația că întotdeauna am fost vânați, că întotdeauna s-au făcut puține pentru noi, gata să-și părăsească amintirile pentru un pumn de dolari și bucurându-se de primul lucru mai sclipitor, exact așa cum se bucurau indienii de mărgele. Un neam care da, a involuat, un neam sărac din toate punctele de vedere, un neam care fuge imediat să încarce roșii în cutii în loc să pună mâna pe sticlă și benzină și să facă ordine pe aici. Mai presus de toate, un neam nostalgic. Nostalgic după tătucul ăla unic care le dădea de toate, că na, dă-o dracului de democrație și dă-l dracului de capitalism, dacă ai unde lucra, unde dormi și ceva de pus pe masă… atunci totul este bine, tovarăși.

Este documentarul care ne arată că nația asta este în plin socialism și că dacă rușii pun iar mâna pe noi nu doar că nu se va supăra, dar va organiza ample manifestații de bucurie (limbajul de lemn nu se uită!) pentru noua înfrățire cu poporul vecin, dar niciodată prieten.

Am rămas cu un gust amar, aș putea spune că unele secvențe m-au adus aproape de a vomita, atât de execrabili sunt oamenii care ți se derulează prin viața ochilor.

Iar din ziua de azi sunt și mai scârbit și speriat de neamul în mijlocul căruia trăiesc.

Dar poate că așa este să fie când nu Dacia este dragostea mea, ci iluzia utopică a minimei demnități.

IMDB

PS – Pe Cinepub este de găsit aici, iar documentarul poate fi văzut pe YouTube.

Add Comment

Required fields are marked *. Your email address will not be published.