Curtea școlii este acum închisă

Eșecurile lui Halep și ale fotbaliștilor s-au dus. Nu vorbesc nici despre unul, nici despre altul. Despre Halep oricum nu este voie să vorbești, așa au decis talibanii online-ului, fanii de mici și alte adunături de lătrăi, personaje care-n general n-au călcat vreodată pe terenul de tenis și care nu ar reuși să stea un set pe picioare fără să aibă nevoie de SMURD. Așa că mergem mai departe. Mergem la un sport care a devenit atât de sărac încât ajungem să transformăm în simboluri naționale sportivi de mâna a doua și a treia. Unii dintre fotbaliști, poate chiar de mâna a patra.

Cândva știam o chestie. La gimnastică nu se jucau cu noi. La handbal nu prea se jucau cu noi. Pe apă era Patzaichin, și nu era singur, așa că am adus acasă destule medalii. În vremurile mai noi am mai avut ceva rezultate în scrimă și tenis de masă. La fotbal era o vreme când orice adversar își punea chiloții invers când juca împotriva noastră, plus că băga și ceva rugăciuni serioase ca formația noastră să se oprească doar la vreo trei-patru goluri marcate. Mi-aduc aminte că o finală europeană intercluburi la volei s-a disputat cândva între două formații românești. În ceea ce privește tenisul, după Ilie și Ion s-a făcut liniște, dar ce gălăgie a fost cât au vorbit ei! Și ce destin nenorocit, trei finale cu Salatiera pe masă și aceasta, de-a dracului poate, n-a vrut să facă și ea un drum la București. O fi fost o conspirație sorosistă, cine știe… A mai încercat ceva Andrei Pavel, dar parcă a fost prea puțin și Cneazul a fost mult prea singur.

Azi rezultatele sunt sporadice. Și ne mulțumim cu puțin. Sportul, ca performanță, dispare din vocabularul nostru. Pasiunile dezlănțuite de o jucătoare care a terminat a doua sunt nebănuite, dar așteptate: când nu mai ai cu ce să te mândrești zilnic, acccepți orice din puținul care vine sporadic. Și lumea se-ntreabă de ce întâmplă asta, de ce dispar performanțele, se analizează bugete, procente din PIB și multe altele.

Răspunsul este mai simplu de-atât.

Curtea școlii este acum închisă.

Pe vremurile în care am copilărit eu, sâmbăta și duminica erau zile de mers și jucat fotbal. O făceam și pe maidan, dar o făceam și-n curtea școlii. Am trecut de câteva ori pe lângă curtea școlii 142. Era închisă, păzită de un nene. Am trecut și trec destul de des pe lângă curtea liceului pedagogic, în zona căruia stau și unde acum nu mulți ani mergeam în fiecare seară să joc fotbal sau baschet. Este acum închisă, păzită de un nene și cu un teren sintetic nu de foarte mare calitate, care poate fi închiriat. Am trecut și trec destul de des prin parcul Drumul Taberei. Când eram ceva mai mare jucam în fiecare zi tenis pe cele trei terenuri de beton aflate acolo. Și nu vreți să știți ce face betonul din picioarele unui om, mai ales când este vorba de tenis. Acum mai este un singur teren, după ce o lungă perioadă acolo a fost un club privat care închiria cu ora cele trei terenuri din amintirea mea, transformate între timp în suprafață sintetică.

Un singur teren, am zis, mai este azi. În rest, mese de ping-pong de pe care se fură fileurile de metal, un teren de baschet care rămâne din când în când fără inele și unul de mini-fotbal pe care a juca este un risc imens ținând cont de situația în care se prezintă suprafața de joc. Eu personal nu aș intra pe el chiar dacă glezna mea ar fi sănătoasă, nu bolnavă cum este.

Acestea sunt condițiile de azi. Sportivii trebuie să se nască de undeva. Și sportivii se nășteau, de obicei, din curtea școlii. De pe terenurile de beton de-acolo. De pe terenurile de beton din parcuri, ăla pe care am stat cândva mai bine de 4 ore ca să ies bătut de un negru pe nume Divine, probabil unul dintre cei mai buni jucători care veneau zilnic acolo în acea vreme, mult mai puternic decât mine, mult mai tehnic, mult mai rapid, dar pe care am avut determinarea să-l chinui cât am putut eu mai mult înainte să mă bată. Știam că mi-o iau, dar era singurul cu care nu jucasem vreodată și mă mânca oricum ambiția. Un meci pe care nu l-am uitat și din care mi-am tras dorința ca niște ani mai târziu, în meciul de 24 ore al celor de la Head, să strâng din dinți și să revin, de data asta pe zgură, de la 2-5 la 7-5 în fața unui jucător care era mai bun ca mine. Pentru că nu am vrut să accept că-n noaptea aia (da, am fost programat să joc la 3 noaptea) am să pierd.

Pentru că betonul acela clădea lucrurile din care sunt clădiți sportivii.

Betonul ăla clădea caractere. Betonul ăla clădea mușchi. Betonul ăla clădea glezne. Betonul ăla clădea determinare. Betonul ăla clădea dezinteres față de durere, când continuai să joci cu sângele curgându-ți din genunchi.

Pe scurt, betonul acela clădea viitoarele victorii, alea care vin cu lacrimi, sudoare și sânge așa cum spunea Alf Ramsey în 1966, când Anglia devenea campioană mondială. Pentru că din asta sunt clădiți sportivii, pentru că din asta sunt clădite performanțele.

Azi mai trec din când în când pe lângă școala mea. Și văd cu coada ochiului terenul acela de beton pe care am marcat de-atâtea ori în campionatul de fotbal pe clase. Mă și imaginez din nou acolo. Pe vremea aceea jucam extremă dreaptă și am continuat să fac asta multă vreme. Ani mai încolo am urcat la mijloc, încercând să dirijez jocul, dar eu nu sunt făcut să construiesc, eu sunt făcut să atac, așa că am avansat încă o poziție și am încercat să fac mereu tot ceea ce pot ca să marchez sau ca să-i ajut pe alții să o facă.

Curtea școlii este acum închisă.

Este curtea aia a școlii în care am marcat de nenumărate ori din pasele venite de la colegul meu, Falemi. Sau din pasele primite de la Baba Lucian, un dribleor cum rar am văzut și despre care-mi pare rău că s-a pierdut.

Așa că ori de câte ori regretați vremurile alea, ori de câte ori vă gândiți că performanțele sunt din ce în ce mai puține, ori de câte ori vă este dor de Ilie, Hagi sau Nadia, gândiți-vă că de fapt vă este dor de terenurile de beton din curtea școlii, de aparatele ponosite din sălile de sport, de orele în care aruncam cu mingea de oină, în care săream în lungime de pe loc, în care alergam nenumărate ture-n jurul școlii și de toate celelalte care veneau cu ceea ce înseamna ora de sport sau cele 2 zile libere ale săptămânii.

Acolo este răspunsul uui sport care se prăbușește. Pentru că nimeni nu mai vine să se uite în curtea școlii după posibili viitori sportivi.

Curtea școlii este acum închisă.

Și nenea ăla cu căutătură rea care o păzește are ordin strict să nu cumva să o deschidă.

Bucurați-vă mai departe de locul 2. Este locul acela, de dincolo de gardul de care nimeni nu mai este interesat să trecem.

Dialogăm? :)

%d bloggers like this: