Concert U.D.O in Silver Church, Rev-Raptor tour

Anul trecut, Accept a sosit la Bucuresti fara Udo Dirkschneider, omul care i-a dat de fiecare data viata. Discutiile generate dupa concert au tinut luni de zile. Unii spuneau ca Tornillo s-a achitat decent de misiunea de a-l suplini pe Udo, dar majoritatea au fost de parere ca miticul vocalist al Accept-ului este o piesa grea, imposibil de inlocuit. Ieri, Metropotamul a fost la Silver Church sa vada U.D.O., si are raspunsul.

Alegerea celor de la Sevenfield ca trupa de deschidere m-a derutat putin. Infiintati prin 2008 in Norvegia, cei cinci sunt adepti ai curentului metalcore. Asta e asa, un fel de heavy-metal la care se adauga niste punk (hardcore punk, mai bine zis), plus niste treburi extreme, ca sa dea bine la ochi. Scuze, la urechi. Pe intelesul tuturor, genul de muzica la care se lasa cu mosh pit. Altfel, am fost destul de curios sa-i aud, mai ales ca stilul abordat nu este deloc unul obisnuit pentru nordici, pentru ca scenele puternice de metalcore sunt prin Statele Unite.

De la un cap la altul, Sevenfield a stapanit show-ul fara nici un fel de problema. Rapizi, zguduind podeaua salii cu piesele lor, in miscare continua si in dialog cu spectatorii. Chitaristii Thor Gaarder si Anders Westengen si-au invatat bine lectia, iar tobarul Bjorn D. Ronnow conduce din spate, aproape furios, nebunia care se varsa de pe scena.

Atractiile principale mi s-au parut insa basistul Andreas Gulbrandsen, pe care l-am vazut aproape impletind corzile cam in stilul in care erau impletite dread-urile sale, si solistul vocal Robin Strand. Acum, despre acesta din urma nu sunt sigur ce as putea spune. Adica, pot aprecia ca vocea sa ar tine treze doua cartiere, daca s-ar apuca de cantat prin casa, si ca manuieste cu usurinta o partitura vocala care pe altii i-ar lasa, fizic, fara laringe. Cam atat zic de el, inca ma tem ca ar putea afla ce scriu si ar veni sa ma caute. :)

La un moment dat trupa s-a oprit din cantat si, in niste paharele putin mai mari ca un degetar, a fost turnat un lichid alb. Apreciez, dupa pofta cu care s-au reapucat de cantat, ca apa norvegiana, cu care sunt sigur ca au venit la ei, are proprietati miraculoase. Au continuat, mosh pit nu a fost, si-au luat frumos “la revedere” si au trecut la odihna, ca sa lase loc tineretului. Sunt de urmarit, si pentru cei care nu au fost acolo sa spunem ca piesele cantate au sosit de pe primul lor album, Apperception. Sunt in stil.

La 20.45 fix, asa cum se stia deja, U.D.O. au urcat pe scena. Cum ar veni, nemti cu ceasuri elvetiene. Au inceput cu Rev-raptor, piesa care da titlul celui mai nou album al formatiei si turneului de promovare care a adus-o la Bucuresti. A fost de ajuns ca Udo sa apara pe scena pentru ca sala sa ia foc si asa a ramas, n-a mai stins-o nimeni. Cand ai in fata ta un om care se poate confunda cu istoria unui gen, si cand constati ca la varsta pe care o are inca mai dispune de un vis pe care-l traieste, nu are cum sa fie altfel. Spectatorii au aratat imediat ca stiau unde au ajuns, pentru asta fiind martor setlist-ul, care a fost cantat aproape integral si de public.

Show-ul U.D.O. este bine pus la punct, asa cum sta bine unei formatii care a terminat de zeci de ani cu inceputurile, si la el participa toata formatia.

Daca Stefan Kaufmann, chitaristul Accept-ului care a ramas alaturi de Udo, este ceva mai retinut, poate aici avand un rol si experienta, Igor Gianola, celalalt chitarist, este argintul viu de care era nevoie. A facut tot ce se putea face, nu cred ca pot spune ca a stat locului mai mult de 10-20 secunde si s-a dovedit un amator al plimbarilor prin multime. Mai precis al plimbarilor cu chitara prin multime, pentru ca a luat-o cu el printre spectatori, realizand un tur aproape complet de Silver Church, intr-un solo extins. Basistul Fitty Wienhold este de multe ori alaturi de Gianola, lasandu-se molipsit de cheful de spectacol al acestuia iar in spate, la tobe, Francesco Jovino le pune colegilor la dispozitie toata forta si rapiditatea de care nevoie o formatie de teutoni. Sau de metal teuton.

Cat despre Udo insusi, a functionat ca un disc. Vocea sa a ramas aceeasi pe perioada celor aproape 2 ore si jumatate de concert, prezenta scenica nu a scazut in intensitate nici macar o singura clipa, si s-a lasat captivat de fiecare fraza sonora a colegilor sai, de parca atunci ii asculta pentru prima oara.

Udo a oferit si piese de pe albumele mai vechi si, spre deliciul publicului, nu a uitat de perioada Accept. Au fost Princess of the dawn, Neon nights, Metal heart, I’m a rebel, sau Balls to the wall. Fiecare dintre aceste amintiri fiind cantate alaturi de un public innebunit, pentru ca istoria exista si Udo nu face greseala sa o desconsidere. As mai fi vrut eu unele piese in setlist (The wrong side of midnight, de exemplu…), dar cred ca dorinte asemanatoare aveau si ceilalti prezenti in sala. Asa ca las dorintele, nu putea canta pana dimineata.

Cam asta au oferit U.D.O. si Udo publicului sosit aseara sa-i vada, confirmarea faptului ca un nume si niste ani nu inseamna nimic, daca ai spirit si daca vrei sa continui. Departe de Accept, U.D.O. are identitatea sa chiar si cand canta vechile piesei ale trupei-legenda, iar asta spune tot. Iar daca inca va mai aduceti aminte ca v-am promis un raspuns la inceput, iata-l: Udo Dirkschneider este vocea Accept, fara doar si poate. Dar la ceea ce am vazut aseara, Accept nu mai este pentru el.

SETLIST:

1. Rev-Raptor
2. Dominator
3. Thunderball
4. Leatherhead
5. Independece Day
6. Screaming For A Love-Bite
7. Heart Of Gold
8. Vendetta
9. Princess Of The Dawn
10. I Give As Good As I Get
11. Neon Nights
12. Break The Rules
13. Man And Machine
14. Living On A Frontline
15. Up To The Limit
16. Two Faced Woman
18. Metal Heart

BIS 1

19. The Bogeyman
20. I’m a rebel

BIS 2

21. Metal Heart
22. Burning

Cronica, aici.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: