Concert Tarja Turunen, o legenda pastrata

Dupa cum le place sa spuna tuturor, “regina metalului finlandez” a sosit la Bucuresti pe 25 ianuarie 2012. Sintagmele astea ar trebui sa fie cumva inteligente, dar sfarsesc intr-o cliseistica pura, asa ca va fi prima si ultima oara cand am sa mai folosesc respectiva descriere, referindu-ma la Tarja Turunen.

Primii pe scena au urcat italienii de la Scala Mercalli. Adica trupa lui Gepetto. Un Gepetto care, vazand succesul de casa pe care l-a avut sculptand in lemn, si-a spus ca s-ar putea sa-i iasa la fel si in cazul prelucrarii metalului. S-a inselat. Ceea ce am ascultat a fost o incercare de a canta heavy-metal, cu ceva influente power pe alocuri, dar atat de incalcita si lipsita de noima incat te gandesti la ce-o fi fost in mintea Tarjei cand a ales sa urce pe aceeasi scena cu ei.

In plus, Gepetto, adica solistul vocal Christian Bartolacci, a ales cea mai proasta solutie pentru show-ul sau: incercarea de a-l imita la perfectie, in cele mai mici gesturi, pe Bruce Dickinson. Nu m-a mirat, pentru ca stiam deja ca trupa presteaza si cover-uri ca “2 minutes to midnight” (Iron Maiden) sau “Holy diver” (Dio), dar pentru cine l-a vazut macar o singura data pe Dickinson, lucrurile de pe scena erau absolut grosolane. Riccardo Ricci si Andriy Poltavets (ambii chitara) nu mi-au spus mai nimic, Sergio Ciccoli (tobe) mi s-a parut apatic, iar cel mai mult a muncit Giusy Bettei, domnisoara care s-a ocupat de partea de bass.

La rand urmau Sylpheed, alti italieni, despre care am putut afla chiar mai putine decat am aflat despre Scala Mercalli. Lucrurile au stat ceva mai bine. In primul rand, Sylpheed au produs senzatie intrand pe scena cu o solista, Fenis, care depasea binisor 1.90 m, dupa aprecierile mele. Domina scena, dar cam asta a fost tot. O voce care a incercat sa ia si inalte, si s-a vazut ca nu este nici incalzita, nici bine pregatita pentru asa ceva, dar sa si realizeze parti de growling, cu probleme si la acest capitol.

Alaturi de Fenis au mai fost pe scena Rust si Ital, la chitari, Daniele la bass, Rob Rise la tobe si Noe, o a doua prezenta feminina, la vioara. Ca stil prestat, am prins din zbor cateva lucruri ce semanau a Haggard, doua incercari de apropiere de atmosfera tenebroasa a celor de la My Dying Bride, dar nimic deosebit. O incercare de gothic, in general, dar de slaba factura, oricum un show mai bun decat al celor care au deschis seara. Sa remarc faptul ca, dupa terminarea serii, Fenis a iesit in holul Salii Palatului sa pozeze cu cei prezenti, care nu s-au lasat foarte mult rugati. Deh, in descrierea pe care si-o face ne spune doar ca “dispune de o nevoie deosebita de a fi admirata”.

Pauza. Intuneric. De pe scena dispar scule si apar unele noi. Se ridica o perdea neagra pe care este pictata imaginea Tarjei. Tensiunea creste intr-o sala aproape plina.

Tarja incepe imbracata in negru, din spatele panzei. Un intro in crescendo, si sala este deja in delir. Panza neagra se prabuseste si lasa liber privirii, iar Tarja pare mai in forma ca niciodata.

Dupa prima piesa se adreseaza publicului in romana. Rasuflu usurat, nu e vorba ca suntem de neclintit din spatiul carpato-danubiano-pontic, asa cum ne recita Joey DeMaio acum vreo 2 ani. Doar multumeste publicului si se declara fericita ca este din nou la Bucuresti. Urmeaza alte cateva piese si se ajunge la “I walk alone”. Nimeni nu mai sta linistit, toata lumea aplauda, nu sunt foarte multi cei care mai stau jos. Ni se ofera o piesa si de pe viitorul album, care nu se stie cand va aparea, “Into the sun”, piesa care suna si ea foarte bine si este primita ca atare.

O mica pauza. Se aud acordurile de la “Phantom of the opera”. Tarja reintra in scena, de data aceasta imbracata in alb, si la fel de energica. Alaturi de ea apare inlocuitorul de Marco Hietala care, daca amintirile si cunostintele mele sunt bune, este solistul vocal de la Hollow Haze, Alex Sonato. Apoi se trece la un set acustic, format inclusiv din piese ca “Sing for me” sau “I feel immortal”, iar pe ultima trebuie sa spun ca o prefer asa. Concertul se incheie cu o solista care, mergand dintr-un capat al salii in celalalt, strange mainile fanilor, primeste flori si cadouri si pare sincer emotionata de atmosfera care o insoteste.

Tarja Turunen este un artist care dispune de absolut tot. Daca de calitatile vocale nu se poate indoi nimeni, trebuie spus ca si in materie de show nu este mai prejos. Energia ei este contagioasa, iar dialogul neincetat cu publicul o impune rapid in inimile celor prezenti. Si este, in acelasi timp, cel mai complet artist la capitolul manuirii publicului, care a facut ce a vrut ea, cand a vrut ea si, mai ales, cum a vrut ea.

De asemenea, a stiut foarte bine sa-si aleaga muzicieni alaturi de care sa duca mai departe frantura de poveste din care a facut parte. Alex Scholpp este un chitarist extrem de tehnic si agresiv, Doug Wimbish (bass) si Mike Terrana (tobe) formeaza o sectie ritmica aproape perfecta, iar Christian Kretschmar este vrajitorul din spatele clapelor. O mentiune aparte pentru Max Lilja (violoncel), un om care constituie un show de sine statator pe care nu-l puteti rata.

Alchimia perfecta a fost aceea de la Nightwish, si ea nu se va mai repeta, dar Tarja a ales bine alaturi de cine sa continue sa cante. Probabil ca de aici vine si usurinta cu care transforma piese “metal” in opera si cum opera devine, cand isi doreste asta, “metal”, si cam asa s-a intamplat la setul acustic, unde am avut senzatia ca suntem in sala buna, numai ca trebuie sa stam pe scaun si sa ascultam tulburati vocea extraordinara si aranjamentele perfecte ale melodiilor care stiam ca suna altfel.

Sa remarcam si momentul in care Tarja a cantat la pian si pe care, la iesire, un personaj l-a rezumat in “a cantat chestii basic, nu inteleg de ce s-a bagat la pianul ala, ca nu e cine stie ce”. Sa spunem ca a cantat “o chestie” simpla, de efect, care nu avea nevoie de mai multe sunete decat a folosit. Dupa cum s-a desfasurat in fata clapelor, stie sa-l foloseasca si pe acela, de altfel la setul acustic s-a asezat din nou la clape. Ca picanterie, pianul a ajuns pe scena pentru ca Tarja l-a zarit in recuzita salii si a decis sa se foloseasca de el.

Urmeaza, dupa spusele ei, o pauza. Poate va fi mai mica, poate va fi mai mare, este greu de estimat. Un artist nu poate sta mult timp deoparte si tocmai pe asta ma bazez cand spun ca vom avea vesti de la ea mai devreme decat ne-am astepta. Pana atunci, ramanem cu amintirea unei seri extraordinare in compania unui artist complet care se respecta si care, prin aceasta prisma, isi respecta munca si publicul.

Rock on!

SETLIST:

01. Anteroom of Death
02. Lost Northern Star
03. Naiad
04. I Walk Alone
05. Dark Star
06. Little Lies
07. Into the Sun
08. Bless the Child
09. Oasis / The Archive of Lost Dreams (pian)
10. Rivers of Lust / Minor Heaven / Montañas de Silencio / Sing for Me /I Feel Immortal (acustic)
11. Never Enough
12. In for a Kill
13. The Phantom of the Opera
14. Die Alive
15. Until My Last Breath

Cronica, aici.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: