Concert: Gabriel Cotabita, conventional

Prin 1990 s-a intamplat sa ajung acasa cu un disc al lui Gabriel Cotabita. Era vorba de “Noi ramanem oameni” si stiu sigur ca mi-a fost dat sa-l ascult dupa o discutie legata de Holograf. Mai tin minte ca mi-am spus ca albumul ar fi trebuit sa se numeasca, de fapt, dupa una dintre piesele de pe el, “Conventional”, pentru ca exact asa suna.

Au trecut de atunci ani buni si Gabriel Cotabita a ajuns la “25 de ani de nopti albastre”, asa cum ii place sa spuna. Un prilej care se pare ca nu a putut fi trecut cu vederea si pentru care Sala Palatului s-a dovedit a fi cea mai buna gazda posibila.

Gabriel Cotabita mi-a dovedit ca stie extrem de bine sa reinvie spiritul anilor ’80. De la modul in care si-a spus glumele si prezentarile, trecand prin recuzita si garderoba si sfarsind cu publicul pe care l-a avut, totul a avut acel iz specific de spectacol ante-decembrist. Nici macar muzical lucrurile nu s-au schimbat, pentru ca inclusiv piesele reorchestrate au sunat la fel ca pe vremuri.

N-au fost putinele momentele cand m-am simtit la televizor, adica la televizorul Venus din sufrageria apartamentului in care locuiam cu parintii, care reda exact o asemenea atmosfera, normal, dupa cele 3-5 minute necesare sa se aprinda. Cateva secunde m-am si temut, ma gandeam ca poate apare si Marina Voica, dar mi-am amintit ca am citit lista de invitati si ea nu se afla printre ei. O sa ma intrebati de unde teama asta de Marina Voica: pai, era peste tot. La radio, la TV, la stiri, probabil si-n conserve si, cand comutai pe bulgari la “Studio X”, te temeai sa n-o vezi si-acolo. Conventional, de altfel.

Actualul solist vocal al celor de la VH2 a adoptat chiar si o tinuta corespunzatoare. In camasa neagra, pantaloni de costum, cravata si un fel de fulgarin pe el, semana cu Neo din “Matrix”. Doar ca nu un Neo alergat de agentul Smith in matricea complicata a sistemului, ci alergat de organele Securitatii, la Neptun-Olimp. Apropierea de “Matrix” au facut-o mai ales ochelarii de soare care, la cum aratau, sunt sigur ca proveneau din colectia privata a lui Corneliu Vadim-Tudor. Ochelarii mi s-au parut oricum ciudati intr-o sala de concert pe trei sferturi in intuneric. Insa Gabriel Cotabita a explicat ca ii poarta pentru a nu fi vazut cand canta cu ochii inchisi. Desigur, cu sensibilitatea artistului nu te pui, mai ales cand e vizuala.

Insa sa trecem de elementele de decor, mai ales ca mai devreme vorbeam de muzica. Trebuie spus ca instrumentistii pe care i-a avut alaturi de el sunt de clasa. Si sunt de clasa pentru ca in anul 2012 este foarte greu sa mai canti ca in anii ’80, mai ales daca perioada de maxima distrugere a muzicii romanesti te-a prins ceva mai tanar si, prin urmare, mai greu de pervertit.

La nivelul la care au fost orchestrate piesele nu exista nimic de reprosat. Cand, la inceputul concertului, pe ecranele Salii Palatului a fost proiectata inregistrarea piesei “Noapte albastra”, din 1986, mi-am spus ca varianta pe care se va merge va fi aceea de a aducerii “slagarelor” la nivelul anilor 2012, dar nu a fost nici pe departe asa. In afara de interventia celor de la Sistem si de piesa cantata alaturi de VH2, totul a fost conventional. De ’80.

Pentru ca tot am amintit de trupa Sistem, sa spunem si cateva cuvinte despre invitati.

Sistem a deschis concertul si a facut-o bine. Energia degajata de ei se simte si, desi nu sunt o idee originala, sunt o oaza de calitate binevenita intr-un peisaj muzical dominat de domnisoare ale caror unice aptitudini sunt reprezentate de posibilitatea de a dispune de un “sponsor”.

La rand a urmat Delia Matache, pe, daca nu ma insel, si nu ma insel, “Fara iubire”. Ca intotdeauna, Delia a fost tonica, iar vocea ei este, am mai spus asta, probabil cea mai buna dintre toate cele existente in muzica romaneasca la ora actuala.

Nu la fel de inspirata mi s-a parut Cristina Haios, care a confundat spectacolul lui Gabriel Cotabita cu vreun club bucurestean ceva mai decoltat, idee generata de outfit si de modul in care a ales sa se comporte pe scena. Nu are o voce rea, dar a fortat-o, probabil dorind sa-i arate Deliei ca si ea poate, dar nu stapaneste nici pe departe arsenalul fostei componente a N&D.

Monica Anghel a impus respect, atat ca aparitie, cat si ca voce. Regret sincer ca nu auzim mai des de ea, dar sunt constient ca nu exista compozitori care sa-i compuna piese pentru vocea pe care o are, la fel cum nu exista nici pentru Delia. De fapt, la ce ne-ar mai trebui compozitori in anul in care doua calculatoare si trei efecte produc o Inna?

Monica Petrica ne-a oferit un moment aparte, si a fost normal sa fie asa cand vine vorba de prim-balerina Operei Romane. Imbracata in rosu, a plutit ireal pe scena Salii Palatului, candida si fragila.

A urmat Horia Moculescu, pe care Gabriel Cotabita nu l-a lasat sa vorbeasca si bine a facut. Nici VH2 n-au lipsit, Pocorschi si trupa interpretand “Trece vremea”, dar si Vlad Mirita, alaturi de care Gabriel Cotabita a interpretat “Ave Maria”, piesa fiind dedicata memoriei lui Cornel Fugaru, disparut dintre noi.

Un moment ceva mai special a fost reprezentat de “Umbre pe cer”, interpretata alaturi de Dan Bittman. De ce spun special? Pentru ca a fost singura piesa care a ridicat sala in picioare si asta nu pentru fostul solist al Holografului, ci pentru cel actual. Iar diferenta s-a vazut. Un Gabriel Cotabita static, dar sa punem acest lucru pe seama sensibilitatii sale aparte, si un Dan Bittman dezlantuit chiar si dupa concertul de lansare al noului album, folosind la maximum carisma de care dispune. Brusc, de unde sala era cufundata in tacere si raspundea foarte greu chiar si la chemarile lui Gabriel Cotabita de a canta alaturi de el, am avut o sala care aplauda si canta alaturi de cei doi. Un alt lucru care mi s-a parut, de asemenea, conventional.

Si am ajuns la public. Nu a fost nici pe departe eterogen, asa cum ma asteptam. Este drept, nu au lipsit sculer-matriterul si nici gestionara de la Alimentara, dar sala a fost completata de multi tineri. Si pentru ca a venit vorba, sa spun ca nu foarte departe de mine au stat doua cupluri ale anilor trecuti. In pauza dintre piese isi aminteau de cum erau tratati la mare, la munte si in restaurantele bucurestene, concluzionand ca-n ziua de azi nu mai exista respect si disciplina. Cand au vazut-o pe Cristina Haios care, sa ne intelegem bine, era mult mai decenta decat orice altceva vedem in cluburile bucurestene, desi departe de a se incadra in fizionomia spectacolului, au pastrat o perioada de tacere dupa care, cel mai probabil sculer-matriterul, a decretat ca “uite ce fete sunt in ziua de azi”. Am sperat ca nu-si vor lua, totusi, sotiile la dans, ceea ce s-a si intamplat.

Veti spune, poate, ca am fost rau. Nici pe departe. Ceea ce a aratat Gabriel Cotabita pe scena Salii Palatului este ca trecutul nu mai conteaza, mai ales pentru ca este urat. Prezenta lui Horia Moculescu am socotit-o chiar tematica, el fiind unul dintre principalii responsabili ai faptului ca muzica romaneasca a aratat, atat de mult timp, asa cum a aratat. Gabriel Cotabita si-a faurit o noua identitate, aceea pe care o are alaturi de VH2, un proiect pe care l-am socotit aproape incredibil si care a supravietuit timpului.

Uneori trecutul trebuie sters pentru ca nu are nimic de spus. Desigur, din sufletul unui artist nu vei putea elimina 25 de ani de activitate, iar Gabriel Cotabita este un artist polivalent si care a trecut prin mai multe perioade in care dragostea sa pentru muzica ii impunea anumite lucruri. Sufletele traiesc mai ales pentru ele si inteleg asta. Este unul din motivele pentru care a existat acest “25 de ani de nopti albastre”.

Insa daca nu iei in seama evolutia…esti doar un “oricare”. Ordinar, in definitia principala pe care o impune DEX-ul.

Sau, cu voia dumneavoastra, conventional.

Rock on.

Cronica, aici.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.