Concert Celelalte Cuvinte, 30 de ani – Un sfarsit e un inceput

Pe oglinda imensa se deruleaza imaginile trecutului. Intensitatea creste, accentuata si de cuvintele lui Florian Pittis. Lumea asteapta sa se intample ceva. Oglinda din panza cade, lasand imaginea prezentului sa se desfasoare in ochii publicului. Muzica se dezlantuie. Apare si a doua oglinda, de data asta muzicala.

Da, cu “Oglinda” au inceput cei de la Celelalte Cuvinte concertul de la Sala Palatului, care a marcat 30 de ani de activitate. O miscare surprinzatoare: mi se pare foarte greu sa incepi cu o “opera rock” care aduna cam tot ce au oferit cei de la Celelalte Cuvinte de-a lungul anilor. “Oglinda” dispune de angoasa, greutate, schimbari rapide de ritm, reveniri si nu este nici pe departe o piesa (sau mini-opera…) pe gustul tuturor. Cu toate acestea, as spune ca a prins la public, mai ales la acel public care nu stia de ce sunt capabili Calin Pop si ai lui.

Povestea a continuat. Celelalte Cuvinte au ales o calatorie inversa in activitatea lor, asa ca la rand venea albumul “Stem”, din 2008. Au inceput cu “Zmeie” si, spre deosebire de ceea ce spun versurile, am vazut ochi plini de scantei, macar pentru o seara.

“Se inchid” nu a inchis nimic, ba dimpotriva, a deschis sufletele celor prezenti in sala. O oglinda inversa, nu? Un concept neasteptat, dar perfect normal cand vine vorba de modul in care isi trateaza Celelalte Cuvinte fanii, de modul in care inteleg sa isi iubeasca munca. Recitalul din “Stem” a aratat un progresiv pe alocuri agresiv, uneori mai agresiv ca pe album, extrem de tehnic, la nivelul la care, in clipa de fata, ii mai stiu doar pe Dream Theater. De fapt, tot “Stem”-ul este un album care, in ceea ce priveste genul pe care-l abordeaza, face fata si in fata celor mai greu de multumit gusturi.

S-a trecut la “NOS”, album aparut in 2004. Un album care, si la data aparitiei, dar si acum, sufera de aceeasi problema: este mult prea avangardist pentru a fi pe placul celor care asteapta cu totul altceva de la Celelalte Cuvinte. Experimentul “NOS” a fost unul care a dat mari batai de cap fanilor, pentru ca acestia nu stiau in ce parte se indreapta trupa, la data aparitiei albumului. Poate tocmai de aceea peste el s-a trecut mai repede, de vreme ce la “WWW” lumea incepuse sa iasa la tigara.

Si a venit “Ispita”, aparut in 1997. Asta este un album aproape perfect. Spun “aproape” pentru ca sufera dintr-un singur punct de vedere: suportul pe care a fost editat era depasit chiar si la data la care a aparut pe piata. Fanii inca mai asteapta o editare pe CD, pentru ca merita din plin.

La “Pasarea de plumb”, fumatorii de mai devreme erau din nou in sala, bucurandu-se portia de muzica. “Boala de ganduri” a fost o piesa in urma careia, in spatele meu, s-a auzit un “bai, cata dreptate au”. Da, au: “Vantul vostru nu-mi ajunge/Si copiii-l pot strapunge” s-a auzit de pe scena si, dintr-o data, oglinda ne-a aratat cat de mult am ajuns sa ne ascundem in spatele unor aparente superficiale.

Coborarea in timp a ajuns la anul 1994, an in care Celelalte Cuvinte izbeau piata cu “Armaghedon”. “Asa e viata mea”, “Lupii”, “Balanta” sau “Lumea de apoi” au aruncat sala in aer. De fapt, cred ca trebuie sa spun ca “Armaghedon” este albumul preferat al majoritatii fanilor Celelalte Cuvinte, chiar si a celor care au crescut cu primele doua aparitii discografice. Aparut in zilele in care muzica se transforma, in zilele in care vremurile pregateau emigrarea unor Directia 5, Krypton si Voltaj spre super-comercial, “Armaghedon” a fost sclipirea de speranta a celor care mai doreau sa vada chitari in priza, riff-uri in forta si calitati vocale. Si asa a ramas pana azi, iar asta s-a vazut din plin in sala. Practic, “Armaghedon” a aruncat sala in aer.

Si la fel a facut si “Se lasa rau”, piesa de pe albumul omonim dupa care multe trupe de death au luat notite in materie de cum se canta asa ceva. Mi-am adus aminte de vremurile in care Petre Magdin prezenta “Intalnirea de la miezul noptii”, emisiune in care cred ca am auzit pentru prima oara “Se lasa rau”. Ehei, ce vremuri erau…

Si s-a trecut la vinyl-uri.”Daca vrei”, “La ceas tarziu”, “Cand ma uit in ochii tai” sau mai vechea “O sa am”, sosita de pe “Formatii rock nr. 8” au ridicat sala in picioare, asta daca mai statea cineva jos. Combinatia de sensibilitate si dezlantuirea dintre pasajele lirice a transformat recitalul, din nou, intr-o oglinda. De data aceasta, intr-una care ne aducea aminte de ceea ce poate fi, o oglinda care sa reflecte din ea imaginea unui prezent pe care am avea sansa sa-l reconstruim, in fiecare din noi.

Despre public nu am multe de spus. A fost fenomenal. Probabil in jurul a 3.000 de suflete, acesta a facut tot ce a fost posibil pentru a se bucura de momentele oferite de aniversarea Cuvintelor.

Daca publicul vechi a preferat sa danseze din preajma scaunelor, cei tineri au organizat cateva locuri in care s-au manifestat conform energiei de care dispun. O sala care nu a incetat sa cante alaturi de cei pentru care sosisera acolo. Un public pe care l-au meritat pentru ca, in clipa cand a venit vorba de muzica, Calin Pop, Marcel Breazu, Leontin Iovan, Tiberiu Pop si Ovidiu Rosu nu au facut vreodata rabat. Concertul s-a terminat undeva, in jurul orei 12.20, cu o sala dansand si cantand, care a plecat acasa cu imaginea a ceea ce poate deveni o clipa, daca ea este privita cu atentie.

Pentru ca, intotdeauna, un sfarsit este un inceput.

Cronica, aici.

Dialogăm? :)

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: