Coelho al nostru, cel de toate zilele

În metrou, două puştoaice discută de Coelho şi de marile valori universale. Sunt acompaniate fără probleme de un telefon mobil la care doi dintre supravieţuitorii lui Antonescu ascultă manele, şi de mulţimea de retardaţi ce citesc “Libertatea” şi “Compact”, ziarele care, dacă nu ar fi, ar trebui inventate, pentru ca mulţi dintre noi să descopere ceva chiar şi de mai proastă calitate decât propria persoană.

Când am citit, într-un ziar anonim, că Paulo Coelho vine la Bucureşti, am crezut, aşa cum cred şi acum, că românii sunt în pragul transhumanţei. Scriitorul avea să devină ursul public ce, plimbat la ceasuri ciudate prin capitală, demonstra că, întreţinută aşa cum trebuie, prostia poate deveni universală. Exact ceea ce lipsea Dâmboviţei, să creadă că, indiferent de cât de tare put zonele pe care le traversează, dacă o ţine tot aşa, va dobândi statut de Tamisă. Sau de Gange. Sau, de ce nu, de veritabilă Brahmaputră, căci sună cel puţin la fel de exotic ca şi numele refulatului venit să-şi pună degetul pe prima pagină a propriilor obsesii.

Nu ştiu ce vor fi făcut adepţii literaturii de port-jartier când au fost sodomizaţi de vestea că modelul prostiei şi incongruenţei literare mondiale oferă, din marea-i bunătate, 200 de autografe. Secretarele ce cu greu au renunţat la “Solitaire” pentru câteva pagini de “cultură”, chiloţăresele de la APACA, în lipsă de lider după ce Petre Roman a dovedit un gât prea mic pentru o fabrică atât de mare, coafezele ce, între două apretări ale părului, mai trag cu ochiul pe marile taine ale “elitistului”, şi Gigi Becali, coborât din staulul personal de pe Ghencea, pentru a-şi rumega seminţele în faţa celui ce l-a ajutat să-şi cantoneze psihozele de cioban cu Maybach.

Cititorii lui Coelho. Să-mi fie cu iertare, dar singurii la care înţeleg obsesia de a citi nulităţi, generate de profunda gaură prin care trece cultura universală, mai interesată de legalizarea marijuanei sau de războaie penibile, decât de cultivarea vreunei specii literare calitative.

Tocmai de aceea mi-e teamă. Că cei 200 de apostoli ai imitaţiei de autor vor merge acasă, unde vor fi convinşi de autograful acela că prostia poate fi lege. Îşi va da toată silinţa pentru asta şi presa română, populată de prea multe ori de ipochimene pentru care şi o simplă declinare a unui verb devine o problemă.

Şi, în timp ce vor râgâi sătui, şi-şi vor alerga, cu scobitoarea, resturile dintre gingii, şi Gigi şi ceilalţi 199 de carcalaci culturali, vor crede că sunt, măcar o clipă, războinicii luminii. Ai luminii oglindite-n farfurie.

Şi vor spera că prostia lor, pur dâmboviţeană, e mai pură ca a altora. Normal, pe lângă calitatea operelor lui Coelho, cea a celor 200 de posesori de nimic este, cu siguranţă, alta.

Sinceră. Românească.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: