Clay Windham și Marcian Petrescu: pure blues

Când auzi de The storytellers, realizezi că sub treaba asta se ascunde ceva blues de origini și vezi că poveștile sunt spuse de Clay Windham și Marcian Petrescu…este clar că sâmbăta nu poate oferi nimic mai bun. Așa că scuturi tot ce nu este important și iei direcția Roaba de cultură, adică locul în care știi că urmează să se țină concertul. Te pui pe un scaun și preț de vreo 2 ore te lași purtat de o altă lume, într-o altă lume.

Desigur, îmi este imposibil să vă spun pe deplin cum a fost acolo. Pentru asta nu se poate califica decât experiența directă, blues-ul fiind un stil ceva mai aparte și care implică și o anume stare de spirit personală. Însă am văzut un Marcian Petrescu gata să scoată totul din muzicuțele sale, așa cum l-am văzut de fiecare dată când am fost la un concert de-al său, semn clar că acele colaborări cu Sugar Blue și Charlie Musselwhite nu sunt deloc întâmplătoare, ci o recunoaștere a lucrurilor pe care le oferă instrumentului preferat. Alături de el, un texan, Clay Windham, făcând minuni din Telecaster-ul din dotare, și oferind blues-ului prestat atât accentul său special, cât și intonația cu care rostește cuvintele. Clay Windham, un veteran al scenelor din Austin și New Orleans, ceea ce din nou spune multe.

Ce a ieșit din cei doi a fost un melanj fabulos de blues, uneori coborând până în Deltă, alteori urcând puțin spre vărul mai îndepărtat, country-ul, perfect pentru o seară de vară, când se mai lasă puțin căldura. M-a distrat puțin faptul că unii păreau cumva frapați de faptul că de pe scenă lipsea orice urmă de secție ritmică. Da, se poate cânta și așa. Însă cum l-am văzut pe Marcian bătând mai tot timpul ritmul cu piciorul, poate că undeva, cândva, apare măcar un Mississippi Drum Machine pe scenă. L-am văzut cândva pe Cyfer folosind așa ceva alături de chitară, și cred că rezultatul ar fi fabulos. Ar ajuta puțintel dinamica recitalului și ar aduce lumea mult mai aproape de ceea ce i se oferă. Și ar păstra-o mult mai atentă la ceea ce se produce pe scenă, mai ales când vine vorba de un loc mai puțin obișnuit pentru a cânta.

Puțin mai greu de dus a fost conbinația dintre limba în care au fost interpretate piesele clasice despre care vorbeam mai sus și româna în care a cântat Marcian Petrescu piesele proprii. Desigur, versurile pieselor sale sunt desprinse din realitatea imediată și reprezintă inclusiv o ironie la adresa acesteia, iar asta, da, înseamnă inclusiv blues, un gen muzical care propune nu de puține ori teme de gen. Problema este că între americana cu accent texan a lui Clay Windham și româna lui Marcian Petrescu s-a creat, din punctul meu de vedere, o mică prăpastie. Desigur, așa cum spune și Marcian, blues-ul este un limbaj universal și din acest punct de vedere ar trebui să conteze mai puțin limba în care este transmis. Realitatea concertului de la Roaba de cultură, repet, strict din punctul meu de vedere, l-a contrazis puțin. Desigur, nici pe departe deranjant sau împietând vreo clipă valoarea gestului artistic, dar suficient de observabil. Dar este vorba de viziunea lor, a celor care ne oferă muzică, și nu pot spune că la fel de bine acest contrast între cele două limbi nu a adus cu el și o anume specificitate greu de întâlnit.

Publicul…a avut o mare calitate. A reușit, pe cât a putut, să-și strunească puradeii care umblau liberi peste tot. Am văzut mame atente la scenă, copilași de 3-4 ani, dacă aveau atât, care dansau în fața ei, ceva oameni din noua generație sosiți și ei să asculte blues, am remarcat-o și pe Silvia Dumitrescu, prinsă de ceea ce se cânta și care a mers să se pozeze cu cei doi artiști înainte de concert. Cine știe, poate-i place și blues-ul, nu doar dansul. O combinație de public pe care, trebuie să recunosc, la prima apreciere nu credeam să o văd capabilă să dea rezultate, dar care până la urmă s-a descurcat până și să aplaude, deși mai timid, temându-se poate să nu deranjeze un ceva imaginar. Poate data viitoare învață să o facă mai cu suflet, măcar cu sufletul celor mici cuprinși de blues.

Concluzia? Pentru mine au fost 2 ore plăcute, excelent, mai ales ca amator de blues, mai ales ca om care are acasă o chitară și o muzicuță, uneori încercând să se joace pe acordurile stilului. Aș spune că la fel a fost și pentru ceilalți, desigur, plăcerea venind din motivele personale ale fiecăruia. Și dacă vă nimeriți să vedeți că Marcian Petrescu și Clay Windham vor cânta undeva unde știți că puteți ajunge, mergeți acolo și lăsați pentru vreo 2 ore totul acasă.

Sufletul trebuie și el îngrijit, iar Marcian, Clay și blues-ul lor știu cu prisosință să facă asta.

De final, să le mulțumim celor de la Roaba de Cultură pentru faptul că au găzduit un concert de o asemenea factură, nefiind prima oară când se gândesc la blues. Și, desigur, tot de Marcian Petrescu este vorba, pe care l-am mai văzut pe pajiștea de lângă Pescăruș, dar alături de Trenul de Noapte, cu un fenomenal Rareș Totu la chitară. Lucru care sper să se mai întâmple. Scena de blues nu este una care să nu aibă nevoie de ajutor, iar Roaba de Cultură a pus un umăr sănătos la asta, pentru că sunt sigur că măcar câteva persoane vor căuta, ajunse acasă, piesele pe care le-au ascultat.

——

Materialul, aici.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.