Ceva muzici, părerea mea :)

Dirkschneider – Back to the roots (2016)

Greu de vorbit despre live-ul ăsta. BTTR este exemplul perfect al vinului de calitate care devine mai nobil odată cu vârsta. BTTR este exemplul perfect al faptului că Udo nu știe să ia prizonieri. Ucide totul în calea lui, mai ales pe Tornillo, și oare ce modalitate mai bună ar fi de a spune că ești al dracului de bun la 64 de ani? Iar “Princess of the dawn” este o piesă venită din iad. Pentru că știm mii de trupe, dar știm o singură piesă ca asta. Un disc infernal, cu un Udo conducând magistral o mașină de sunet aproape la fel de bună ca aceea a Accept-ului. Spun asta pentru că la Accept este Wolf și ăla nu poate fi depășit și pentru că, din ceea ce știu, pe perioada ultimului turneu cu piese Accept… Udo nu-l are alături de el nici măcar pe Stefan. Dar sunetul este solid. Dați drumul la album. Dați tare. Teutonic Metal Grandfather is here for good.

Hardline – Human nature (2016)

Un album care sună a anii ’80. De altfel nici nu cred că trupa asta ar fi putut ieși vreodată de acolo. L-am așteptat cu interes și speranță și pot spune acum că l-am așteptat degeaba. Sunt mizerii semnate de trupe de mâna a treia din RO care sună mai bine decât ceea ce este de găsit pe acest album al unei formații care are o istorie, un nume, o legendă. Un produs trist, o lăială sinistră în care nu am găsit vreo logică, un album probabil scos strict din motive materiale. Singurul lucru pozitiv al acestui “Human nature” este că pe el avem de auzit vocea lui Johnny Gioeli, dar parcă nici asta nu mă bucură așa de tare. Îl prefer la Axel Rudi Pell, orice o fi să facă Axel din albumele sale. Una peste alta, eu personal nu-l recomand. Este prea trist. Când dispare inventivitatea, în muzică singurul lucru care apare este jalea.

Vader – The empire (2016)

Nu m-a dat pe spate, dar nici nu pot spune că este rău. E un album curat, corect, care-și face treaba pe care o are de făcut și cam atât. Nu este genial, nu ne oferă nimic fantastic, nu ne oferă nici măcar ceva nou. Însă este un produs discografic bine executat, numai bun să încălzească urechile preț de vreo oră. Nu sunt sigur unde să-l încadrez, știu că Vader se prezintă ca o trupă de death însă ce-am auzit acolo duce mai mult spre thrash, așa că aș da-o cu un thrash-death. Pentru fani cred că va face impresie însă aș spune că nu trebuie evitat nici de către cei ceilalți, chiar dacă nu-s fani ai genului.

Overkill – The grinding wheel (2017)

Albumul ăsta a început să mă plictisească de la prima notă și nu s-a lăsat până n-a ținut-o așa până la capăt. Cu siguranță că vremurile bune ale celor de la Overkill au trecut, însă chiar și așa mă așteptam la ceva mai bun din partea acestui produs discografic. N-a fost să fie, TGW sună de parcă ar fi un album al unei trupe care de-abia acum apare pe piață și până să-și găsească propria identitate se apucă să o adopte puțin pe a altora. Dacă Overkill erau începători atunci treaba asta era perfectă, însă nu mai sunt așa ceva de zeci de ani. Eu nu-l recomand, dar dacă vreți neapărat să vedeți cum arată tristețea muzicală eu nu am să mă opun.

Dark Tranquility – Atoma (2016)

Crunt album. Crunt pentru că nu mi-a spus absolut nimic. Tot așteptam să se întâmple ceva, tot așteptam să vină ceva care să-l salveze și am așteptat degeaba. Pentru fanii genului sunt sigur că este o capodoperă, doar nu poți nega o trupă cu un asemenea trecut, pentru mine este o glumă sinistră al cărei unic scop este să sperie babele de pe scară când au de gând să apară pe la ușă ca să te întrebe ceva. Dar l-am ascultat ca să nu zic și eu că stau doar pe ale mele, câteodată e bine să ieși din zona ta. Nu și de data asta. Obositor și obosit album, zău așa.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: