Ceva frumos cu arătatul textului celui pe care-l intervievezi

Pentru cei care sunteți mai noi prin zonă, câteva mici chestii despre mine. Înainte de a fi ceea ce sunt azi, adică un ratat, am fost și eu cândva un om mândru de mine. Vorbesc serios, chiar am fost. Mă plăceam. Îmi plăcea ceea ce făceam și eram îndrăgostit de meseria mea. Și deși meseria asta m-a trădat ori de câte ori a avut prilejul, eu tot m-am întors la ea. Într-o zi n-am mai făcut-o, am ales să ucid definitiv ceva din mine și asta mă costă suflet, dar una peste alta am 21 de ani în care am practicat presa. 13 dintre ei la un singur ziar, publicație care nici nu apărea pe plaiurile astea, plaiurile mass-mediei de tip “dă click aici, altfel moare mă-ta!”. Și am fost inclusiv un om care s-a dedat la investigații. Nu din astea de azi. Nu nene, din alea de teren, că mie nu-mi servea nimeni subiectele și liniile pe care urma să le bifez în cadrul subiectului. Nope.

Așadar, urmăresc cu extrem interes și deopotrivă cu adâncă îngrijorare, la fel cum urmărește domnul Huooo Ohaneeesss timpul rămas până la următorul concediu, apariția în spațiul public a unor păreri conform cărora jurnalistul care a realizat interviul cu cuirasatul bolșevic trebuia să-i pună acestuia transcrierea la dispoziție înainte de publicarea materialului, pentru ca dragul de el să-și dea acordul de publicare.

Bun. De aici ajungem la două acțiuni distincte pe care le puteți face.

Dacă ești în situația de a crede asta și ești jurnalist, dă-ți demisia și marș la McDonald’s. Nu ai ce să cauți în presă!

Dacă ești în situația de a crede asta și nu ești jurnalist, apucă-te dracului să vorbești doar despre ceea ce știi. Bă, da strict despre aia!

Și acum…

În nici una dintre redacțiile pe care le-am bântuit nu am fost vreodată pus să arăt materialul finit celui aflat în cauză, cu o singură excepție: aceea a materialului plătit. Dimpotrivă, oameni normali la cap mi-au interzis cu desăvârșire să fac asta în afara acelei situații deja specificate. Pentru că, stimată adunătură, pe mine nu mă plătea respectiva persoană, ci redacția ziarului care își și asuma prin mine publicarea acelui material. Dacă respectivul personaj agrea de bună voie și nesilit de nimeni un interviu cu mine, atunci îi prezentam la început liniile generale ale acestuia, ideea de bază, desigur, pe lângă ele urmând să vin și cu lucrurile cheie, pe care le obțineam în urma documentării. Care pe vremea aia nu se făcea cu Google și Wikipedia, din care sunteți incapabili să scoateți ceva, ci prin depunerea unor cereri la departamentul de documentare, drumuri pe bibliotecă și altele din astea, de om bătrân.

În cazul în care persoana respectivă mă căuta pentru un interviu, lucrurile se schimbau. Am trecut și prin asta. Personajul a primit toate detaliile legate de suma pentru care fac asta, condițiile în care o fac, pentru că aveam și am avut mereu demnitatea mea chiar și când nu aveam bani de covrigi șiii, DA, draftul final al interviului pentru ca personajul să-și dea acordul referitor la publicare. Pentru că, DA, el îl plătise. Capisci, deștepților?

Și aici vine partea clară, chiar și pe înțelesul lui Mircea Badea.

Dacă marțafoiul ăla roșu a plătit acel interviu și jurnalistul i-a tras clapa pe banii săi, atunci da, omul poate fi acuzat de lipsă de orice, de la profesionalism la morală. Dar dacă acesta a fost dat în urma acordului său benevol, fără implicarea unor sume compensatorii pentru el, atunci singurul lucru ce trebuia trimis era un email cu textul a fost publicat. Punct. Ceea ce se plătește în presă este PR-ul, reclama, adică INCLUSIV UN INTERVIU CERUT și, desigur, și restul de forme drăguțe sub care profesioniștii mediei de azi duc și ei un ban de căcat acasă. Și atunci da, îi dai omului forma finală, să știe că nu-l scuipi pe banii săi și NU MAI OPEREZI modificări ulterioare asupra sa. Că așa e moral, profesional și alte câteva chestii conexe. Cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine, nu știu dacă o știți pe asta. În orice alt context publici ce vrei atâta vreme cât ai acoperirea de a demonstra că individul chiar a spus ce a spus.

Și acum să vedem cum ar fi decurs una dintre situațiile particulare în care am fost implicat în forma în care cred unii că trebuie să se facă presa. Cândva eu și un coleg am prins un pont despre un dealer din Dristor. Nu este interviu dar este același lucru, mai ales că e și un fel de publi-reportaj și parcă și astea se supun regulii cu prezentarea draftului final.

Așa. Ne-am pregătit, ne-am dus acolo, am cumpărat heroină de la el, am făcut fotografii dintr-o mașină plasată strategic, am ajuns la redacție, am scris, am publicat, Poliția s-a prins că ne-am făcut de cap și cu mare regret (asta-i altă poveste) a organizat o acțiune care a purtat numele ziarului nostru și-n cadrul căreia a arestat toată rețeaua respectivă.

So, start la ceea ce cred unii că trebuie să fie presa de azi:

Eu: Alooo, bună ziua, domnu’ dilăr?
El: Da, eu sunt, spuneți, cu ce vă ajut?
Eu: Domnu’ dilăr, io sunt Jurnalistu’ Minune și am făcut o investigație despre dumneavoastră din care reiese că vindeți moarte.
El: Aoleu!!!
Eu: Da, și doream să vă spun că vreau să o public.
El: Păi m-ați luat așa, pe nepregătite și aș fi dorit să știu și eu despre ce este vorba.
Eu: Păi de aia v-am și sunat. Aveți un email la care să vă trimit forma finală și să vedeți dacă sunteți de acord cu cele scrise?
El: Desigur, cum să nu. Trimiteți vă rog la VenăTare@TeFaceSăZbori.com și vă răspund în 10 minute, imediat ce citesc.
Eu: Vă mulțumesc mult, trimit acum! Și aștept telefonul dumneavoastră.
El: Desigur, desigur.

Trec 15 minute. Pe ecranul telefonului apare un nume pe care-l cunosc.

Eu: Bună ziua din nou, domnu’ dilăr.
El: Bună ziua. Am citit ce ați spus, să știți.
Eu: Vă ascult.
El: Să știți că pe undeva exprimă realitatea, numai că ați nuanțat-o. Adică noi nu vindem moarte, noi vindem vise. Și câteodată visele mor. Aici ar fi fost poate frumos să fiți mai precis, clienții noștri ar putea fi derutați de ceea ce spuneți.
Eu: Dar per ansamblu sunteți mulțumit de material, așa înțeleg?
El: Da… da.
Eu: Și avem acordul dumneavostră de publicare?
El: Da, ce să zic, cum am spus… ăăă… e un pic imprecis, dar așa, la mare, aș spune că, cum să spun, că ați surprins ce trebuie.
Eu: Bun, mâine-l puteți vedea în ediția de dimineață a publicației noastre.
El: Se mai poate o întrebare?
Eu: Vă rog.
El: Cum aș putea să vă cunosc, adică se vede, aveți cuvinte, și probabil că vin și mascații mâine, ar fi fost frumos, adică așa simt, aș fi fost bucuros să cunosc un om care scrie și vede lucrurile ca dumneavoastră. Păreți bine pregătit.
Eu: Nu vă faceți probleme, ne vedem la Poliția Capitalei când vor prezenta cazul, sunt acreditat, am să fiu acolo.
El: Vă mulțumesc, îmi faceți o mare onoare!
Eu: Pentru nimic, sentimentul este reciproc!

Mi-e scârbă, bă! Mare!

Comments 2

  • Pe langa subiect, discutam cu un nene (inginer – presupus posesor al unui minim de inteligenta) pe langa varianta amnistiei, iar omul imi declara; ,,Eu sunt de acord cu amnistia, chiar daca-l scapa pe domnul de puscarie, oricum nu avem unul mai bun decat el”.

    La subiect: Nuke’ em, nuke’ em all!

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: