Cele mai noi, din drum (VII)

Rolling Stones – Blue and lonesome (2016)

Probabil că Keith Richards a intrat într-o zi pe ușa studioului și le-a spus colegilor că dacă nu cântă și de-ale lui atunci se duce, își face bagajele și pleacă. Ăștia s-au speriat și așa a apărut bijuteria asta de album care mustește de blues de Chicago. Trebuie spus că este primul album RS format numai din cover-uri și că a fost înregistrat în exact 3 zile. Cum sună? Sună la rupere, la naiba, despre ce vorbim aici? Poate că vocea lui Jagger nu este chiar cea mai fericită pentru blues, dar oricum nu ar fi prima oară când se încurcă cu genul ăsta, și-i iese și de data asta. O să auziți multe piese cunoscute, inclusiv un cover Led Zeppelin (mă rog, Willie Dixon :d), pe album este de găsit și Eric Clapton (exact pe piesa Dixon/Zeppelin :d)… ce mai, așa ceva apare o dată-n viață și nu se poate rata. Chiar nu se poate. Rolling Stones sunt aici și după cum sună albumul ăsta am senzația că vor să mai stea și că surprize vom mai avea.

Snakercharmer – Second skin (2017)

Ce-am detectat pe albumul ăsta e numai de bine. Ceva Whitesnake, ceva Foreigner, ceva Bad Company, dar nimic din toate acestea nu-s de mirare de vreme ce membrii trupei sunt căliți la focul hard-rock-ului ăla old school la care țin atât. Albumul ne oferă cam tot ce se poate oferi în zona desemnată și seamănă al naibii de mult cu ceea ce s-a făcut pe vremurile acelea, căci asta și vrea să demonstreze, că muzica cu suflet și cu inimă încă se mai poate face. Pe unele piese am fost extrem de mirat de cât de aproape de Whitesnake poate suna Snakecharmer, dar na, nu este ca și cum Micky Moody și Neil Murray n-ar fi servit la Whitesnake și-n trupa lui Coverdale. Așa că dacă vă doriți un album în zona asta, cântat ca la carte, curat, fără să vrea altceva decât ceea ce spune că oferă, să știți că Second skin este acesta. Eu l-am oprit pentru că sunt puține albume din zona asta care chiar merită păstrate. Ăsta este unul dintre ele, are tot ce trebuie.

Monster Truck – Furiosity (2013) & Sittin’ heavy (2016)

Ăștia-s băieții ăia care au deschis pentru Deep Purple la București. Am aflat de ei de pe afișe, după care am văzut că Paul Ciuci (Compact, pentru analfabeții muzicali) s-a declarat încântat de prestația lor, așa că am decis să-i iau la ascultat. Băi nene! Nene! Rup! Îndoaie! Lecție de muzică, ce să mai! Se cântă cu furie, se cântă cu forță, se cântă cu coaie, se cântă cu pasiune, se cântă cu talent, se cântă cam cu tot ce trebuie să se cânte. Canadienii sunt pe granița dintre hard-rock, southern (na, vecinii americani lasă urme :d) și blues și, mamăăă, se folosesc de ea la modul imens. Absolut rupere, cu un mare plus pentru albumul de debut, Furiosity, care mi se pare ceva mai bun și mai inspirat decât al doilea. Nici nu știu ce să spun despre o formație care are un asemenea album de debut, pur și simplu rămâi mască. De ascultat. Ambele. Dar mai ales primul, e păcat să-l ratați.

Sixx: A.M. – Prayers for the damned, vol. 1 (2016) & Prayers for the blessed, vol. 2 (2016)

Sunt încă subiect de glume pentru unii dintre prietenii mei când vine vorba de trupa asta. Ei o consideră a fi un side project nereușit semnat de chitaristul Motley Crue, eu o consider a fi sclipirea de geniu pe care Sixx nu a putut să o arate în formația aia umflată cu pompa. Eu personal aș avea greutăți serioase în a aduna un best of de 10 piese semnat Motley Crue, printre care ar trebui neapărat să figureze și cover-ul după Sex Pistols. Dar să lăsăm asta. Mno, ce-am găsit eu pe albumele astea se cheamă concepție. De altfel pe așa ceva a mers formația asta încă de la început, cu un Sixx care s-a inspirat nu de puține ori din viața sa, asta ca să nu spun că primul album exact din ea este făcut. Despre albumele astea am să spun că-s bune cu spume, cu un plus pentru primul, semn că-n clipa când vine vorba de damned ne descurcăm ceva mai bine decât când vine vorba de blessed. Al doilea pare făcut din piese care nu aveau ce să caute pe primul, piese care-s bune, dar care nu aveau cum să susțină intensitatea lui Prayers for the damned. Deci… urechea pe ele, merită.

Ayreon – The source (2017)

Pentru mine progresivul s-a încheiat cu The astonishing, albumul de anul trecut semnat de Dream Theater. Băieții ăia au luat tot ce era de luat din gen, au pus la un loc, au atașat o poveste, au livrat lumii și chestia aia este acum ceva după care se poate învăța. Albumul ăla este, ca să folosesc termeni de lemn, o crestomație a genului și peste el nu se mai poate face nimic. Acolo s-a încheiat genul, la acel album. Așa că am primit acest Ayreon cu îndoieli. Ce să zic, rău nu este și dispune de piese care merită ascultate foarte atent. E bine legat, e bine executat, e bine povestit, pentru că și aici avem o poveste. Chiar l-am ascultat cu plăcere, deși nu am ridicat volumul, că asta-i dovada faptului că ascult ceva bun, decid să-mi risc urechile pentru câteva zeci de minute. Îl recomand la modul serios deși este departe de a fi ceea ce este albumul de care am vorbit la început. Și deși pare plictisitor pe alocuri, nu este. Sau este, dar este plictisitor la modul bun. Încercați-l, sunt sigur că n-o să doară.

Comments 6

Dialogăm? :)

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: