Cele mai noi, din drum (IV)

Sammy Hagar – This Is Sammy Hagar: When the Party Started Volume 1 (2016)

Albumul ăsta e o compilație, dar fiind vorba de Sammy Hagar am zis să o ascult. Nene, și bine am făcut. Albumul începe cu Stand up and shout, piesa interpretată de așa zisa formație Steel Dragon în filmul Rockstar. Măi nene, și cum sună!!! Sammy este unul dintre vocalii mei preferați și consider că Van Halen a însemnat cu adevărat ceva atâta vreme cât el a stat la microfonul trupei. Ce-avem aici este un album pe care Sammy arată că poate cânta mai orice din gama sa de interes și că o poate face încă al dracului de bine. Sper să am prilejul să mai ascult multe lucruri care-l au la microfon, poate chiar și un nou album VH după ce se decid ăia să dea măscăriciul afară, că ar fi păcat să nu. Să nu uit: albumul conține și două piese noi la acea vreme, când a apărut. Și-s bune ambele.

Sinner – Tequila suicide (2017)

Aș spune că acest album, deși conține urme de tequila, a fost pentru mine un fel de bere de-aia pentru domnișoare. Nu dau tot timpul de albume de muzică ușoară cântate de vocali care ar trebui să îndoaie microfonul, dar când o fac știu că este vorba de un album de gală pe zona asta. Dezamăgitor de la cap la coadă. Foarte cântabil pe unele locuri, mai lipseau câteva riff-uri de genul celor de la Trooper și totul era perfect ca trupa să ajungă pe RockFM. Trist, erau zile când îi urmăream pe Sinner cap la cap cu Primal Fear și-acum constat că nu-i chiar rău că le trec pe ambele cu vederea. Nu știu ce-i cu Mat Sinner, dar nici nu este problema mea să aflu. Eu personal consider că ăsta-i un album slab și că noul Axxis, de exemplu, se șterge cu el pe picioare. Poate-i însă doar părerea mea. Nu recomand neapărat, dar ca idee, așa, despre cum se diluează o formație, poate fi încercat cu succes.

Thunder – Rip it up (2017)

Britanicii vor să se învârtă prin zona unui hard-rock având pe alocuri influențe ceva mai heavy, numai că nu au talent nici pentru una, nici pentru alta. Asta raportat, desigur, strict la discul de față. Acum, nu zic nu, pe Rip it up s-au încercat multe doar că din punctul meu de vedere nu a ieșit cine știe. Am rămas doar cu timbrul vocii, unul a la Ian Gillan când era în formă, doar că asta nu este de ajuns pentru a considera că produsul discografic merită ținut minte. O singură piesă mi-a spus ceva mai multe, There’s always a loser, chestie unde au perfectă dreptate, dovadă discul de față.

Robert Cray – Robert Cray & Hi Rhythm (2017)

Robert Cray a depășit de mult granița tradiționalului când vine vorba de blues, iar acest disc vine să vorbească și el exact despre asta. Cray duce blues-ul printr-o serie de formulări care la prima vedere nu-i sunt caracteristice, generând discului un parfum inimitabil de experiment. Nu este un album fantastic, departe de asta, dar este un album care arată cam pe unde se poate ajunge când ieși din zona de confort oferită de un gen muzical și pentru asta îl apreciez extraordinar. Merită ascultat pentru a vedea care-i modul în care un muzician extrem de experimentat și rafinat se poate juca cu muzica prin intermediul unor puneri în scenă care sunt uneori surprinzătoare pentru gen.

Zakk Wylde – Wylde Zeppelin dazed and covered (2017)

Nu știu ce-i cu compilația asta și de unde a apărut, pentru că-n discografia oficială nu prea pare că ar exista sau nu reușesc eu să dau de ea. Cert este că e un produs mișto, de oriunde ar sosi el, și că interpretările clasicelor Led Zeppelin sunt uneori absolut fabuloase. Bine, asta nu are cum să mire, Zakk este el însuși un personaj fabulos așa că nici ceea ce face el nu avea cum să fie altfel. E un disc bine pus la punct, care păstrează parfumul pieselor, anilor și trupei care a schimbat rock-ul, dar peste care Zakk reușește să-și pună din plin propria patină, ceea ce nu-i un lucru chiar ușor. Disc de 10, interpretare de 10, ce mai, de ascultat.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: