Cele mai noi, din drum (III)

John 5 – Season of the witch (2017)

John 5 este unul dintre chitariștii la care lumea poate nu se uită atât de mult pe cât ar trebui. Sau mă rog, asta-i părerea mea. Un experimentalist, ca și Buckethead, John 5 găsește însă pe fiecare album al său drumul către logică și unitate. Ba găsește chiar drumul către piese care să te cucerească, trecând de virtuozitatea și de ideile nu neapărat obișnuite pe care le are. Plus că reușește să te surprindă până și cu piese care la modul logic nu ar trebui să facă parte din repertoriul său, din apucăturile sale. Ei, exact acesta este albumul de mai sus. Un clasic John 5 care trebuie ascultat chiar dacă nu este ușor de recepționat, chiar dacă stilurile diferite și modul lor de îmbinare dau bătăi de cap la ascultare. Pentru mine este un album excelent.

Nathaniel Rateliff & The Night Sweats – A little something more from… (2016)

Naiba știe ce-a pus Nathaniel în albumul ăsta. Avem soul, avem rhythm & blues, avem parcă și ceva gospel, ba e și niște country, puțin dar se cunoaște, și ai zice că nu lipsește nici niște folk, dar acesta departe de a fi din ăla scârbos pe model Bob Dylan. Mie mi s-a părut în primul rând un album în care Nathaniel arată că este mai puțin preocupat de stil și categorii, fiind mult mai interesat să îi placă să cânte. Și piesele de pe acest produs spun că exact asta se întâmplă, pentru că pare indisolubil legat de fiecare dintre ele, o simte pe fiecare și o dă mai departe cu acel suflet cu care să ajungă la tine. Bun acest album, foarte bun, pe stilul acela bătrânesc, dar niciodată bătrân, pe care Nathaniel a știut să-l facă aici să vibreze din nou.

Obituary – Obituary (2017)

Acum, nu știu alții ce zic și-n general nici nu sunt interesat de părerile lor, dar Obituary cred că este printre singurele trupe din zona asta care mai rezistă având ceva de spus. Este drept că nu mult, pe mine albumul ăsta nu m-a dat pe spate, dar este agresiv, rapid, fluid iar vocea lui Tardy mi se pare aproape de impecabil. Nu mai e de mult zona mea de muzică, eram mort după chestiile astea pe la începutul anilor ’90 și să recunoaștem că ăia au trecut, dar pentru că mai există piață pentru așa ceva aș putea concluziona că piața a fost lovită cu un album de gen care poate fi considerat decent. Cine-i pe zonă trebuie să-l asculte, cine nu, așa ca mine, poate-i dă o șansă ca să vadă cam pe unde mai este genul și, mai ales, trupa. Cam tot pe-acolo dar na, pe-aici nu se mai poate inventa cine știe ce. Dar vorbesc serios, albumul chiar nu poate fi socotit rău. Are pe alocuri nișre riff-uri care pot scoate lejer administratorul din casă.

Place Vendome – Close to the sun (2017)

Treaba asta nu este chiar cea mai minunată din lume, dar nici cea mai proastă. Michael Kiske își face treaba și arată în continuare ca un vocal în care să ai încredere, iar trupa din spatele lui nu face rabat de la a-l susține. Desigur, atât cât se poate, ce-am auzit aici nu poate fi bănuit nici de prea mai mare inventivitate, nici de vreun geniu. Însă Close to the sun reușește să fie un album care să te facă să te simți bine când îl asculți și na, să te gândești la vremuri mai bune în ceea ce privește trupa asta, căci poate mult mai mult. Ascultați-l, nu cred că veți regreta, chiar dacă-i o chestie ușurică, așa, ca de după-amiază.

Procol Harum – Novum (2017)

Primul Procol Harum după 14 ani de tăcere. Aproape că aș fi crezut că ăla din 2003 este ultimul și gata, măcar discografic ne luăm la revedere de la ei. Uite că nu-i așa. Și este departe de a fi un album rău, doar că problema acestuia este că-i prea în anii aceia pentru a fi receptat pe măsură de către generațiile mai tineri. Ăilalți vor găsi în Novum cam tot ceea ce știu ei că poate oferi Procol Harum și la o calitate și producție pe care nu le așteptam de la ei. Foarte simpatic album, cu o poveste a lui, cu piese legate extrem de bine, foarte liric, excelent executat. Un album care parcă trebuia să existe, măcar de dragul vremurilor alea în care se făcea muzică la modul serios.

Comments 4

  • Hm. Punem si Novum pe lista. Si poate-i vad la toamna la Hamburg.

    Acum ma cam oftic ca si Metallica o sa fie prin zona in aceeasi perioada, dar cand au pus ei biletele in vanzare, eu nu stiam ca o sa fiu in Germania din nou fix atunci… Si da, stiu, am zis ca nu mai calc iar la un concert Metallica din motive de oameni care au auzit si ei candva Nothing Else Matters si s-au gandit ca ar fi cool sa dea navala la concerte, dar… :|

    • Să ai grijă cu Novum, este tare ciudat și greu de prins. Asemenea album… mai rar :) Despre Metallica, da, acolo s-a cam întâmplat ce spui tu, exact din motive de piesa aia. Tot cocalarul BUG Mafia devenise fan Metallica pentru că știa el de “blues-ul ăla”. Mori, mă! :))

  • Cred ca ce imi place cel mai mult la Novum e cat de bine oglindeste natura umana, faptul ca vorbeste despre trairi pe care in general ni se spune sa le ascundem sub pres.

    Am trait prima parte din Last Chance Motel, am avut doar norocul sa scapam neprinsi. Si poate ca ma bufneste rasul de multe ori la acel “I wish his Jaguar would crash” din Neighbour, dar stiu cat m-a mancat si ma mananca in continuare ca nu sunt si nu voi fi niciodata ce sunt altii. Iar in dimineata asta ascultam Sunday Morning in timp ce lucram. Sunday morning, Sunday morning, don’t have time to take no rest… work keeps stealing my best days…

Dialogăm? :)

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: