Cele mai noi, din drum (I)

Axxis – Retrolution (2017)

Nimic mai mult și nimic mai puțin din ceea ce mă așteptam să primesc și de data asta de la Axxis. Un album mult mai inspirat decât precendentul, parcă întorcându-ne puțin în vremurile de glorie ale metaliștilor germani. Un album ritmat, bine punctat, cu un Bernhard Weiß în zi de grație pentru că de data asta reușește să simtă totul la perfecție, ceea ce pe albumul anterior a cam lăsat de dorit. Eu m-am bucurat de acest nou produs discografic, este simplu, este la țintă și poate că așa și trebuie să fie muzica.

Axel Rudi Pell – The ballads V (2017)

De la ceva care poartă semnătura lui Axel Rudi Pell și un nume legat de balade nu ai la ce să aștepți la altceva în afară de strict ceea ce spune. Avem același om care mânuiește chitara precum respiră, același Gioeli cu vocea aceea specială și aceleași prelucrări ale unor piese pe care nu bănuiam că le vom auzi în varianta asta. În plus apare și Bonnie Tyler, poate cu o voce care nu mai este nici pe departe ce era, dar excelentă în ceea ce face. Un album care nu trebuie ratat nici de către fanii lui Axel și nici de către cei care vor să se bucure puțin de muzică bună și de aranjamentele fantastice pe care Axel le pune mereu la cale.

Black Star Riders – Heavy fire (2017)

Parcă un pic sub celelalte două ca energie și inventivitate, noul BSR nu este un album de aruncat. Dimpotrivă, pentru că el vorbește la modul clar despre faptul că BRS nu este nici pe departe noul Thin Lizzy, așa cum sunt destui să mai creadă asta, ci o formație care are personalitatea și drumul ei și nu face nici un rabat de la a le folosi. Un album plăcut, de ascultat oricând, nu eroic, nu să se întipărească definitiv în suflet sau minte, dar un album bun care merită trecut în revistă. Ideile sunt vechi, dar sunt interesante, realizarea nu este nici ea de an 2017 dar este cât trebuie să fie pentru a face albumul să reziste.

Blaze Bayley – Endure and Survive: Infinite Entanglement Part II (2017)

Prima parte a albumului, apărută anul trecut, m-a plictisit de moarte. Ei bine, iată că nici asta nu a făcut excepție. Blaze nu iese din zona aia de lălăială pe care el o crede bună, lălăiala aia care a făcut ca până și Iron Maiden să ajungă să sune ca un cur. Bine că s-a-ntors Dickinson înainte de a fi prea târziu. Așa că dacă nu aveți ce face acasă eu vă recomand să ascultați altceva. E păcat să vă pierdeți vremea, albumul este slab, duce lipsă de idei, duce lipsă de orice care să-l facă atractiv. Poate data viitoare, deși urmărindu-l pe Blaze aș spune că asta este tot ce poate să dea.

Brad Paisley – Love and war (2017)

Un album absolut uluitor. Tot ce-i acolo mi s-a părut extrem de solid indiferent de zona către care aruncă Brad piesa. Avem country-ul clasic, avem și interpretările care duc spre rock sau pe cele care amintesc de bluegrass, o altă mare plăcere a americanilor. Una peste alta aș spune că este un album superb, cu o producție impecabilă, album care spune cam ceea ce am spus eu de atâtea ori despre country, recte că ăsta-i cam singurul gen unde încă nu și-au băgat picioarele la modul aplicat. Excelent, de ascultat oricând și oricum. Se vede că americanii nu știu să se joace cu genul național și sunt aproape sigur că așa vor rămâne lucrurile și de-acum încolo.

Comments 2

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: