Ceauna, 1

“O să ai pula mare, coaele rotunde şi nu prea vei avea probleme cu hemoroizii”, îmi spuse Ceauna, unica şi adevărata urmaşă a binefăcătoarei Mama Tingirea. Mă uitam ca tâmpitul la ea, stăteam în braţele maică-mii şi gânguream, dar nu reuşeam să pricep cum de în loc de trei ursitoare simpatice mă alesesem cu jarteaua asta întunecată.

“Eşti tâmpită?”, i-am şuierat printre dinţi, chinuindu-mă să nu o flegmez, de teamă că am să umplu ţâţa mamei de bale. “Dă-mi naibii iubire, tandreţe şi inteligenţă, ce dracu’ să fac eu cu alea, că nici nu ştiu despre ce vorbeşti”, am continuat la fel de ameninţător.

Ceauna a pufnit, nemulţumită. “Să moare fraţii mei de pe Rahova dacă ştii ce zici. Păi, da-ţi-aş prin gură, pula mare le place la femei, fraere. Să le freci cu ea, să le sară flocii pe pereţi, să dai găuri în pizdă ca bormaşina în BCA. Cu ea o să ceară cearapaliile nopţi de la tine, chit că nu te iubeşte, dar ce pizda mea îţi pasă ţie de iubirea lor”, continuă ea, apocaliptic. “Coaele mari şi rotunde o să-ţi folosească să nu te mişti, prostule, când o bate vântul peste tine. Şi cândva, să moară mama, ai să fi fericit să nu faci hemoroizi de la câte şuturi ai să-ţi iei, frumosule ce eşti”, zise ea, scuipând o coajă de floarea soarelui chiar pe sutana preotului. “Mânca-ţi-aş, tu candeşte-i de bine, că te ia mama dracu’ dacă păţeşte puradelu’ ceva, şi dacă te spurc dintre picioare, să moară bulangii ăia ai tăi din poze de te mai speli. Nici nu TIX nu mai trece, dă-te de-aici”, avertiză ea omul Domnului, puţin dezechilibrat de insolenta apariţie.

“Ceauno, pe cuvânt, termină cu astea. Eu vreau să zbor unde nu este cer, vreau să ştiu să dau din braţe când mă ucide apa, vreau să alerg pe câmpuri pline de spini, te rog eu frumos, dă-mi…auzi, dă-mă măcar pe mine mie”, am spus, plângând, întrebându-mă unde naiba sunt ursitoarele alea trei, înalte, albe şi cu craci lungi. Tare aş mai fi vrut să-mi înfund nasul în sânii lor şi să le aud cum îmi oferă tot ce este mai bun pe lume…

“Auzi, ia dă-te-n gâtu’ mă-tii”, se supără deodată. “Ştii ce…eu, păi dacă erai puradelul meu, te ucideam, prostule. Ia…fă ce vrei. Să nu te mai aud. Mă duc acasă, mâine joacă Steaua, bengoşenie, ce ştii tu, am de pregătit seminţe pentru spectatori, plus că ai mei se duc să ardă la stadion bilete la speculă şi să dea cu mâna la portofele. Dă-te-n sloboz de prost, să nu te mai aud. Fă ce vrei, m-ai enervat. Uite, indiferent de ceea ce crezi tu, o să fie femei multe lângă tine, bune. Aşa spun, aşa este să fie. Cu restul, ce ţi-am spus, fă ce vrei”, concluzionă ea, scobindu-se în nas şi eliminând biluţa făcută în apa în care eram scăldat.

“Ceauno, îmi va dărui vreuna sufletul ei, să am grijă de el mai mult decât de viaţa mea?”, am întrebat eu, alarmat de plecarea nebunei.

Nu a mai răspuns. Lăsase capul în jos, se gândea la ceva, nu-mi dădeam foarte bine seama despre ce este vorba, parcă ar fi căutat printre neguri, parcă ar fi încercat să găsească un lucru anume. La un moment dat, s-a oprit, ochii îi erau deosebit de trişti, se vedea că o supăra ceva…şi vorbi…

“Nu ştiu. Este posibil. Dar te vei dărui tu lor, şi asta este mai mult decât ceri”.

Şi plecă.

În momentul în care uşa se deschise, pentru ca furia de culoarea tingirii să zboare către un alt fericit, am apucat să văd cum ursitoarele pe care le aşteptam zăceau pe treptele bisericii.

Lângă ele, o sticlă de Jack. Goală.

Publicată pe 11 februarie 2008.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.