Ce film ar fi ăsta…

Mă gândeam la cum ar fi să dispar. Pur și simplu. Să nu mai fac nimic. Să fiu azi aici și mâine dincolo. Să dorm prin gări. Să stau în fața unui mall, la mila trecătorilor, să aștept să primesc 10 sau 20 lei și apoi să mă ridic, știind că suma aia mă va face să mănânc și azi. Să-i las pe toți ai mei să mă caute, sperând că nu am pățit nimic. Să devin un proscris al unei societăți care oricum nu are vreun respect pentru vârfuri, nu că eu aș fi unul din ele. Să trăiesc de pe azi pe mâine, cum se spune. Să mă sinucid social, oricum nu sunt un tip foarte social iar anul ăsta a cam scos din mine și bruma de sociabilitate care mai exista.

Să las deoparte tot ce am acasă. Nu e mult, dar poate fi vândut, cine rămâne aici se poate ajuta de sumele alea. Să mi se rupă dintr-o dată de casă, de cartier, de cumpărături, de prieteni, de familie, de tot, de Xbox, de radio, de telefon, de minima brumă de bine sau obișnuit pe care o am. Să trag apa peste acel minimum de confort de care dispun. Să șterg totul din minte și să mă duc. Și să nu-mi mai pese nici măcar că le pasă. Să mi se rupă mai ales de faptul că de mâine nu am să mai fiu prezent, Acarul Păun într-o piesă scrisă tare prost pe care nu am ajuns nici acum să o pricep pe deplin.

Azi să dorm în Gara de Nord. Mâine în gara din Ploiești. Poimâine într-o scară de bloc din Brașov. Apoi sub un pod din Sibiu. Poate, cine știe, ca o aroganță, pe malul Someșului, la Cluj. Și poate, de ce nu, într-un șanț aproape de fabrica de chitare Hora din Reghin, dacă există așa ceva acolo, la șanț mă refer. Să-mi fac nevoile în spatele unei tufe, filmat de trecătorii care vor crede despre mine că sunt doar un alt distrus, un alt eșec care nu merită atenție sau considerație. În fond… nu ar fi nimic deosebit față de acum. Să fiu scuipat pentru că merit, nu ca rezultat al altor factori. Să le fac oral aurolacilor din canalele în care caut un pic de căldură, pentru a mă lăsa să am și eu locul meu acolo, chiar dacă unul mai depărtat de țeava aia mare și caldă.

Să nu mai fiu nimic. Și doar eu să știu cine am fost, ce puteam fi, ce dureri duc cu mine, ce visuri am avut. Să zâmbesc când îmi dă cineva 5 lei, acel zâmbet sincer care însoțește faptul că aș ști că acei 5 lei înseamnă că am bani de cinci covrigi. Și că persoana respectivă, fără să știe ce-a făcut, m-a mai condamnat o zi la viață chiar dacă eu sunt acolo să mor.

Să put. Zilnic, din ce în ce mai tare. Să mă atrofiez. Să mă autodistrug. Părul să mi se facă precum buretele de sârmă cu care speli vasele. Să am negreală la bot, păduchi și să fiu chinuit de boli ale pielii. Să port în picioare sticle de Cola, din alea de 2L, prin care să mi se vadă unghiile mari, încărnate, hidoase. De la zi la zi să respir mai greu. De la zi la zi, lipsit de responsabilitate, deci mai fericit, mai vesel, mai senin, să mă sting din ce în ce mai tare. Să mă sting din ce în ce mai împăcat cu natura. Poate chiar și cu natura mea, aia pentru care am fost atât de ferfenițat de-a lungul vieții.

Să devin de nerecunoscut. Și când mă va găsi cineva și va încerca să mă aducă acasă, să mor pe drum înainte să mă revadă cei dragi, pentru a le întipări pe față și mai tare dezamăgirea. Păi ce facem aici, v-am dezamăgit toată viața, credeați că o să fie mai bine acum? Credeați că am să vă livrez altceva acum? Credeați că mă întorc, dansăm Kumbaya, mă rad, spăl, țesăl și-mi repun procesorul celălalt pe socket și gata, totul este bine, ne-am pupat Peața Endependenți?

Eu sunt BogDan, ce mama mă-sii, trebuia să știți că nu sunt oricine. Am murit. No farewell. Nu așa v-ați dorit, până la urmă? Nu ăsta-i filmul pe care doreați să-l vedeți? Ăla în care aparentul băiat bun moare doar pentru că pe ici sau pe colo are și apucături de băiat rău? Nu e filmul ăla în care la final vreți să lăcrimați peste popcorn sau nachos, în funcție de cât de mult valorează viața voastră? Nu trebuie să plecați cu regretul ăla că “uite mă, era un nenorocit, dar ce suflet mare avea, poate că merita altă soartă”? Nu trebuie ca la final să jucați rolul ăla al impresionatului? Care v-ați dorit, până la urmă, un happy end adevărat? Nu e mai mișto să spui “băi, l-am cunoscut pe ăsta, părea ok, păcat că s-a dus”? Nu asta vă face să păreți empatici?

Și cred că aș muri convins de ceea ce sunt convins de multă vreme. Să trăiești din milă și să te degradezi fizic este mai uman și mai natural decât să ai un loc într-un birou și să te degradeze societatea, sub diferitele forme în care poate face ea asta, mai ales când așa ceva este o obligație.

Probabil că ce am scris mai sus este doar un vis. Dar dacă ar fi cineva care ar vrea să facă filmul despre asta, ei, eu sunt regizorul perfect.

N-am doar replicile mele la mine. Le am și pe ale celorlalți… Și asta este cea mai mare problemă. Le-am avut mereu, doar că n-am ținut cont de ele și nu am putut reacționa înainte ca ele să apară.

Am spus mereu că vreau să regizez un film porno. Și am mai spus că dacă ajung să fac asta, am să fiu arestat, atât de bolnav va fi. Ei, acum l-aș regiza fără grețuri pe ăsta de mai sus. Numai că ar fi de Oscar. Numai că eu nu vreau un Oscar. Eu cred că am ajuns la punctul la care consider că viața este mai demnă dacă mori undeva, într-o intersecție necunoscută a unui mic orășel pierdut prin România. Sprijinit de stâlpul pe care este cocoțat semaforul ce arată verde. Poate primul și ultimul verde din viață. Prelingându-te pe asfalt în timp ce Poliția care te-a recunoscut din ceea ce nu mai ești și SMURD-ul lui Arafat se îndreaptă către tine.

Zâmbind. Zâmbind, în sfârșit, fericit.

Ce film ar fi ăsta…

Comments 2

  • Păi încearcă Liviule. Promit că-ți trimit eu bani zilnic. Da’ fă un bine și ia cu tine pix și hârtie. Poate că reușești să scrii un scenariu unic și când ai să crăpi, rămâne omenirii. Știi cum e cu artiștii după moarte.

    • There’s no Liviu here, just BogDan. Ah, mă cheamă și Liviu, dar numele ăla nici familia nu mai știe de ce-l port :))
      Trecând de asta, întâi trebuie să mă conving că are rost să scriu. Și e vorba strict de mine, pe mine trebuie să mă lovească ideea cum că mi-ar folosi așa ceva :) Dar na, nu se știe niciodată, poate vine și vremea aia :)

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: