Ce am mai ascultat

Don Henley – Cass county (2015)

Legenda celor de la Eagles, de altfel și membru fondator al trupei, a ajuns la cel de-al cincilea album solo. Unul de country, așa cum poate v-ar spune și titlul. Cum de ceva zile TuneIn-ul mă adusese pe un post de country, albumul a picat numai bine. Și, surpriză, am să spun că este una dintre cele mai mișto realizări discografice pe care le-am ascultat în ultima vreme. Este cald, liniștitor, ritmat acolo unde trebuie să fie așa, este un album cum rar se face, executat ca la carte, dar asta nu trebuie să ne mire ținând cont de experiența și de valoarea celui care-l semnează. Adaug prezența unor oaspeți cum ar fi Martina McBride, Dolly Parton și Mick Jagger, așa cum îi stă bine unui artist ca el și am un album de nota 10 pe care vi-l recomand fără vreo reținere. Bijuterie, nu alta.

Joe Stump – Dark lord rises (2015)

După Virtuosic vendetta mi-am spus că Joe Stump a dat tot ce poate fi mai bun și că următoarea apariție discografică nu va mai fi așa cum mă aștept. M-am înșelat. Dark Lord Rises nu este altceva decât dezlănțuirea unui muzician care este departe de a fi încheiat socotelile cu sunetele. Este un Malmsteen pe steroizi și tare aș vrea să văd ce față a avut Yngwie când a ascultat albumul ăsta, că nu cred că l-a trecut cu vederea. Peste shredding-ul pe care-l mânuiește la perfecție Stump a așezat și de data asta perfect bucățile sale neo-clasice, iar albumul se constituie într-o lecție de virtuozitate și suflet pentru mulți chitariști. Și da, vorbesc de suflet, iar Joe este printre puținii care-l mai păstrează. Absolut delirant acest Dark lord rises, cu fiecare piesă făcându-te să răsucești și mai tare butonul de volum și, desigur, lăsându-te să aștepți următoarea producție, pentru că nu cred că aceasta va fi ultima.

W.A.S.P. – Golgotha (2015)

Acum, când vine vorba de Blackie eu vreau un singur lucru: să fie Blackie, așa cum știe el mai bine sau cum mai poate. Și…avem Blackie. Nimic deosebit la acest album al celor de la W.A.S.P., însă faptul că sunt ceea ce știu că sunt și-mi oferă ceea ce vreau să-mi ofere este suficient și pentru mine și pentru oricare fan al trupei. Avem pe Golgotha tot ceea ce a putut Lawless să deseneze de-a lungul timpului, inclusiv o baladă în stilul cunoscut, dar care de data asta este ceva mai diluată. Merge. Merge chiar bine de tot. Merge bine de tot acest album din 2015 și la final nu poți să faci altceva decât să le mulțumești tututor celor de-acolo că au mai reușit o dată să țină formația asta-n picioare. Eu îi dau un 10 și vi-l recomand cu mare plăcere. Și desigur, aștept să mai apară pe la București, dacă tot aducem pe-aici toți elefanții de câte 10 ori, măcar să mai aducem încă unul care a contat și se descurcă al naibii de bine să mai conteze.

Goodbye To Gravity – Mantras of war (2015)

Cel mai greu album de ascultat din viața mea. Când ai în spate drama din 30 octombrie este foarte greu să rămâi obiectiv, deși obiectivitatea unui om nu este ceva care să existe, în ciuda faptului că noi cerem de atâtea ori acest lucru. Ei bine, am mai spus deja asta, dar am să las scris și aici: GTG este o trupă care dacă ar fi activat în altă țară ne-ar fi făcut să stăm la coadă și dăm 200 de lei pe bilete pentru o auzi și a ne pune în cap pe muzica ei. Comparat cu anteriorul album, scos parcă prin 2012, mi se pare mult mai lucrat și extrem de proaspăt. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, iar perfecționismul acesta duce la o producție care pe afară ar staționa în vârful topurilor. Nu știu ce se va întâmpla cu el aici și din nefericire nici nu mai contează. Cert este că Mantras of war sună zid, așa cum ne place să spunem, și că trebuie ascultat sau adus acasă, pentru a face parte dintr-o colecție personală care trebuie să se simtă mândră că-l are în rândurile sale.
Și aproape că nu cred că așa ceva din România, și aproape că nu cred că totul s-a terminat…

Comments 4

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: