Câteva rânduri pentru un bou din industria muzicală românească

În seara aia m-ai blocat repede. Ai aruncat câteva cuvinte și până să le găsesc eu sensul și replica, ai țâșnit din peisaj. Ai fost la fel de rapid ca o curvă, genul ăleia care când vede lanterna polițistului nu știe cum să-și scoată mai repede din bot penisul șoferului care a tras pe una din străduțele triste ale Văcăreștiului.

Mi-a plăcut, ești rapid. Nu la fel de rapid am fost și eu, dovadă că-ți scriu de-abia acum, la multe zile de-atunci. Asta nu înseamnă nici pe departe că afirmațiile tale m-ar fi zguduit vreun pic. Nu te flatula singur, pardon, flata. Asta înseamnă doar că importanța ta pentru mine e pe undeva pe la periferia existenței mele. Hmm, nu chiar, periferia existenței mele e populată de persoane care dispun totuși de unele calități și care au făcut ceva pentru a ocupa locul acela.

Însă ceva de acolo m-a durut. Și am decis să-ți răspund așa cum am făcut mereu cu oxiurii care m-au atacat profesional, mai ales când nu sunt capabili să vorbească despre mine din punctul acesta de vedere. Pentru că n-am să las vreodată ca lucrurile pe care le-am făcut să fie scuipate de toți neica nimenii care cred că există.

Revenim. Așadar, m-ai blocat repede. M-ai blocat spunând “La revedere, domnule ZERO jurnalist“. Ai mai spus că “nimeni nu te mai vrea“.

Citește bine rândurile care urmează, stimate bou.

Începem cu zero jurnalist.

Îmi pusesem în gând să-ți dau câteva exemple referitoare de ceea ce am făcut sau reușit eu ca om de presă, după care să te înjur cu spume, cam cu spumele cu care vine Trotușul la vale când mătură luncile lipsite de viață din Moldova. Am renunțat din două motive.

Primul este legat de faptul că dobitocilor nu le dai explicații. Nu pot să mă cobor să-ți dau explicații de vreme ce profesional, măcar referitor la profesia asta, nu suntem nici pe departe pe aceeași cracă.

Al doilea este legat de faptul că regret tot ceea ce am făcut. Regret asta chiar dacă am ajutat oameni, chiar dacă pe unii dintre ei i-am scăpat de moarte, măcar pe moment. Regret… pentru că am făcut asta într-o țară populată de babuini așa cum ești tu. Și ăstora orice le-ai face… nu le va conveni. Vor găsi ei un motiv să mânjească totul de rahat, mai ales când nu se pricep la ce se referă.

Dar am să-ți dau totuși un exemplu.

Probabil sunt singurul jurnalist din zona aia de rock care v-a spus clar, fără echivoc și în termeni care seamănă extrem de mult cu ceea ce s-a întâmplat la Colectiv… că va ieși rău, că la orizont se desenează o nenorocire. Am făcut asta pentru că spatele meu nu se îndoaie la o acreditare, pentru că acea coloană pe care o port uneori în forma fătului, chircită însă de regrete și dureri, nu de pișcotăreli, mă susține așa cum am fost eu mereu, deși asta mi-a făcut mai mult rău decât bine: curat. Curat la suflet și, mai ales, curat la gură.

Numai că v-a durut în cur. Și așa a apărut un post în care făceai pe afectatul că Rugină nu mai este, după ce numai cu câteva zile înainte îi făceai lui Morrison o felație de zile mari. Ți-am spus că ecuația asta a ta mi se pare o ipocrizie și o mizerie în condițiile în care ăla este autorul unor concerte în care gradul de risc la care au fost supuși spectatorii a fost imens. Te-ai apucat să-l felaționezi la 8 luni după ce au murit oamenii ăia. Nu înainte. Nu. La 8 luni după, și asta doar pentru că Morrison te-a urcat pe o scenă la un festival la care au existat incidente grave, de la lovitul plătitorilor până la lăsatul lor în voia Domnului când erau leșinați.

De-aia ți-am spus că ești un asasin moral. Tu și toate șteoarfele sufletești care întrețineți treaba asta. M-ai amenințat cu avocatul. Trepanatule, singurul care merită să ajungă în instanță ești tu și am să-ți spun și infracțiunea: port ilegal de creier. Ai capul ăla pe umeri doar ca să nu ți se cace porumbeii în gât, cam la fel cum se cacă și pe statuia lui Iancu, Decebal, Mihai și ce dracului de alte tâmpenii naționaliste vă mai sunt astăzi pe plac. Altfel este inutil. Nu-ți folosește la nimic.

Dacă erai atunci lângă mine, tu și alții, mulți, dacă erați atunci lângă mine, azi poate nu ar fi existat un Colectiv. Dacă ați fi spus ca mine bă dobitocilor, ajunge, nu se mai poate așa, o să iasă urât… azi am fi băut o bere cu Rugină. Da, inclusiv eu, că-l cunoșteam și ne salutam, vorbeam și beam aproape la fiecare concert la care ne vedeam. Am fi băut berea aia cu mulți alții.

Și-aici am terminat cu zero jurnalist. Da, eu am fost ăsta. Ăla care a tras un semnal de alarmă când a văzut cât de grave sunt lucrurile și care a fost trimis la vremea aceea la spital, la psiholog, la psihiatru, la dracu’ și, în două din cazuri, chiar la cimitir. Na, jenam oamenii inteligenți, culți și profesioniști ca tine.

Să-ți mai zic un lucru, nimeniule. Jurnalismul practicat de mine a avut întotdeauna la bază un ingredient special. Se cheamă conștiință și nu am scris vreodată un rând fără să adaug treaba asta în el.

Conștiința mea este măcinată zilnic de faptul că nu am reușit să-mi salvez prietenii de momentul acela. Că nu am putut face nimic mai mult de-atât. Zilnic, înțelegi? Zilnic mă, macacule. Mă trezesc și mă culc având ideea că poate aș fi putut să-i salvez. Nu puteam. Scena rock este plină de unii ca tine. Cu voi nu se poate salva nimic. Ai priceput, nenorocitule, cum sunt?

Aia este conștiința mea.

Tu nici măcar nu ai ajuns să știi ce este aia conștiință. Nici măcar acum nu pricepi ceva.

Așa că marș și plângi în continuare. Plâng și eu. Numai că eu plâng pentru că nu am putut mai mult. Tu plângi pentru că așa a fost să fie.

Vezi diferența, boule? :)

Trecem la nimeni nu te mai vrea.

Prostule, ai să râzi, dar sunt dorit până și-n momentele astea. Aș putea să-ți dau ceva print-screen-uri, ca să vezi cam de cine am fost cerut. Sau ca să vezi cum mi s-a spus că acum e mai multă nevoie de mine ca niciodată. Sau ca să vezi cum mi s-a spus că oamenii mă vor alături de ei ca să schimbăm cu adevărat ceva. M-au flatat discuțiile și emailurile acelea, și-n același timp m-au întristat. Dacă speranța de mai bine stă într-un om de 42 de ani, bătucit de durere, îndoit de regrete, distrus de țara asta nenorocită căreia trebuie să-i dea și ultima fărâmă de energie doar pentru că-i poartă numele pe buletin… atunci lucrurile sunt tare grave. Nu mai vorbim de taxe, că acolo e și mai grav și prefer să uit pe cine ținem noi, eu și soția mea, în spatele nostru.

Cei care nu mă vor sunt curvele ca tine. Cei care nu au nevoie de adevăr.

Plus… iar nu ai priceput ceva.

Nu ai priceput faptul că toată activitatea mea în zona asta a fost făcută din pasiune. Pro Bono, cum se spune. Recte, nu am fost vreodată plătit, industria asta rar plătește ceva. Am crezut că pot ajuta scena. Am crezut că pot ridica scena. Am crezut că pot consolida scena. Am crezut greșit. Câtă vreme scena este căpușată de unii ca tine, de buștiscânteilemimorrisonibrândușani (o să scriu cândva de prima mea experiență cu el, aia în care m-a înjurat ca la ușa cortului), mohiavrami și de farfuzele alea gothice vizavi de care singura nebuloasă este prețul… orice efort este inutil.

Am bani să-mi plătesc absolut orice concert din lumea aceasta, vorbind inclusiv de străinătate. I-am avut mereu. Nu pentru asta am fost acolo. Am acceptat până și înjurăturile pe gratis, că așa-i la români. Am acceptat tot, doar ca să ajut. Nu am putut. Asta este o dramă, dragule. Drama de a vedea că unii ca tine sunt imuni la ideea de avans.

Tu și restul de javre sunteți la baza faptului că aici avem evenimente de căcat, cu aceleași și aceleași trupe de căcat, că aici avem condiții de căcat, că aici avem morți, că aici ne complacem în acel dolce far niente caracteristic oricărui cretinoid naționalist care are senzația că nici o vină nu este a lui. Ba da, nenorocitule. Vina este a ta, așa cum este și a mea. Doar că tu habar nu ai de asta. Pentru că na, am mai spus, tu și rațiunea sunteți două lucruri care se disjung. Tu și ceilalți.

Acum… du-te dracului :) Du-te dracului departe, tu, cei ca tine… du-te dracului. Du-te acolo de unde nu ne mai poți face rău.

Și acum să ne întoarcem amândoi la a ne plânge morții.

Eu… pentru că mizeriile ca tine nu mi-au permis să-i salvez.

Tu… pentru că… pentru că habar nu ai de ce. Tu… pentru că plângi ca proasta-n pulă.

Post coitum triste: mă duc să-mi ciufulesc animalul ăla care este alături de mine de mai bine de 6 ani.

Marș la căcat, nefericitule. Shakespeare și Voiculescu s-ar fi sinucis dacă te-ar fi cunoscut…

Comments 2

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: