Când vor pricepe cu adevărat statul paralel…

Și a fost și mitingul. Ăla cu statul paralel. Ăla cu oameni aduși mai mult sau mai puțin cu forța. Ăla cu țara aia de care ne este cumva silă, cu țara aia pe care o cam disprețuim, cu oamenii ăia care-n fața noastră, cei care avem ceva școală, ceva servicii și lanț la WC reprezintă nu doar subiect de bășcălie, ci aproape de ură. Și pricep ura asta, că o resimt și eu uneori și uneori nu prea mai am forța să o reprim.

Și vreau să vă spun câteva lucruri.

În primul rând, acei oameni au ajuns la București aduși de PSD pentru că nu au fost vreodată aduși de altcineva. Da, discutăm de o mulțime manevrabilă. Dar discutăm în același timp de o mulțime care nu a contat vreodată pentru dreapta românească. Discursurile și strategia partidelor de dreapta au fost întotdeauna calate pe ideile tuturor celorlalți, numai pe ale lor nu. Un elitism prost înțeles, și scriu sub forma asta cuvântul pentru că-l dau mai mult la mișto, ce dracului să fie elitist în țara asta la un partid? Discursurile celor de dreapta au mers mereu către cei de la oraș, cu o anume pregătire, lucrând în posturi bine plătite, cu acces la informație și cu un nivel de trai care permite multe. Ceilalți? Păi… ceilalți sunt pulimea.

Iată că pulimea a ajuns la București. Pentru un mic, o bere, un 50 lei, pentru ce-o fi fost, dar a ajuns. Și nu a ajuns să ne spună că iubește PSD-ul. Nu. A ajuns să ne spună că și ea este pe aici. Aceasta este declarația dată sâmbătă seara: băăă, suntem ȘI NOI aici! Din nefericire partidele de dreapta nu vor pricepe nimic din asta. Vedeți pe cineva din dreapta spectrului politic aplecându-se către nevoile celor din micile orașe, din satele și comunele uitate pe marginea drumului? Exact, așa mă gândeam și eu.

Ce se va întâmpla după mitingul acesta?

Păi, lumea a ajuns acasă. Sper că toți au ajuns cu bine, fără incidente, fără accidente, fără emoții. Merită asta, oricum am lua-o. Sunt oameni.

Ajunși acasă, în micul lor orășel, băieții de cartier ai necunoscutelor cvartale se vor aduna ca și până acum în mijlocul orașului. Seară de seară. Vor sparge o sămânță. Vor bea o bere. Vor vedea cum, zi de zi, orașul lor va fi mai cenușiu, mai neîntreținut, mai trist. Vor vedea cum luminile din ochii părinților lor se sting din ce în ce mai tare. Cum rămân singuri pe zi ce trece. Cum nimic nu le iese. Cum a avea un loc de muncă nu mai înseamnă nimic. Vor mai vedea, de asemenea, cum primarul are din ce în ce mai multe pe măsură ce ei au din ce în ce mai puține. Și, undeva, se vor întreba de ce.

Ajunși acasă, în comuna sau satul lor, flăcăii satului vor mai colinda o vreme lunca natală. Seara vor merge la birtul local și vor mai bea un țoi alături de părinții lor, privind la televizorul pus pe Antene. Vor vedea cum, zi de zi, comuna sau satul lor vor fi mai cenușii, mai neîntreținute, mai triste. Vor vedea cum luminile din ochii părinților lor se sting din ce în ce mai tare. Cum rămân singuri pe zi ce trece. Cum nimic nu le iese. Cum a munci nu mai înseamnă nimic. Vor mai vedea, de asemenea, cum primarul are din ce în ce mai multe pe măsură ce ei au din ce în ce mai puține. Și, undeva, se vor întreba de ce.

Apoi… vor veni din nou la București. Vor veni pentru că de aici pleacă cele mai multe curse către țările din Europa. Vor veni la București după ce au acceptat un loc de muncă într-o altă țară, un loc de muncă pe care nimeni nu-l dorește acolo. Vor aduna căpșuni. Vor șterge la cur. Vor munci în construcții. Vor da cu mătura. Vor face orice muncă de bază, dar în același timp o muncă prin care se vor susține și pe ei și pe părinții care plâng într-un colț al cerdacului, incapabili chiar și-n ceasul din urmă să priceapă de ce le-a plecat flăcăul printre străini, chiar dacă de la o vreme o duc mai bine și parcă nu mai au nevoie de pungile alea pe care le dădea primarul o dată la 4 ani.

Și vor pleca în țările alea, cu avionul, poate experiența vieții lor. Și vor ajunge pe aeroportul acela străin din țara aceea străină, cu oamenii aceia străini și cu regulile acelea străine, pe care ei nici măcar nu le intuiesc, pentru că nu au cunoscut vreodată normalitatea.

Și se vor așeza să stea. Să stea la coada aia care le permite să intre-n țară. Și va fi coada aia mai lungă, pentru că aia mai scurtă este destinată țărilor care fac parte din Uniunea Europeană.

Vor înțelege atunci că au stat paralel.

Și de-abia atunci în mintea lor se va prelinge o lacrimă. O sclipire pe care poate nu am vrea să acceptăm că o vor avea, dar vă asigur că atunci vor înțelege. Pentru ei va fi, însă, prea târziu.

Ca și pentru noi toți, ceilalți.

Comments 5

  • Iar am ajuns in spam :/

    • Ahaha, un comentariu mai vechi al lui Manowar a ajuns direct în thrash :))
      Scuze, am recuperat. Probabil din motive de link, plus că Akismet se cam comportă cum vrea el.
      Trecând de asta, da, are dreptate. Are perfectă dreptate. Până la urmă ăia sunt oameni. Desigur, unii pe care-i putem ironiza la o bere, dar nu și la urne. Și i-aș bate cu mâna mea, doar că na, au și ei dreptatea lor. Aia strâmbă, cum vrem noi să fie, aia necitită, aia de țărani proști, cum îi considerăm de multe ori, dar dreptatea lor. Restul… e poveste.
      Oricum, triste zile trăim. Două baricade. De o parte părinți și bunici, de partea cealaltă copii și nepoți.
      Morții mă-sii.

      • In mare masura, omul spune cam acelasi lucru ca si tine.
        Doua lucruri de retinut, 1 – chestia asta cu ,,aia care nu-s cu noi (de oricare parte a baricadei ar fi/mancatori de antene, pesedei, hastagisti sau tefelei) sunt cacati/sobolani/scursuri/puleti” ii extrem de nociva si 2 – cea mai eficienta forma de protest ramane – din pacate – tot aia cu pasaportu’.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: