Câinele japonez (2013)

În sfârșit, ceva mai de Doamne ajută de la filmele românești! Ceva fără clasica mizerie exploatată la modul grotesc. Wow, aproape că nu-mi vine să cred.

Un film despre familie. Și nu numai. Un film despre familia pierdută, familia dezbinată, familia regăsită și familia recuperată. Un film care mi-a plăcut și care este desenat frumos, deși scenariul lasă să se vadă ce se va întâmpla pe viitor. Un film despre ce faci când nu mai ai ce face, când viața decide să te pună la încercare din toate punctele de vedere. Un film despre alegeri, unele făcute din toate părțile, și despre dorința de a evada care se naște exact din mijlocul dorinței de a nu face asta. Un film care vorbește despre auto-depășire.

De menționat un rol excelent făcut de Victor Rebengiuc. Desigur, un rol pe care-l cunoaște deja pentru că este cumva o parte din rolul făcut în Moromeții, deși aici discutăm de cu totul alte lucruri. Un actor excelent care trage filmul după el pentru că nici una dintre celelalte partituri aș spune că nu au de ce să rămână în memorie. Pus la punct cu rolul și extrem de solid, Rebengiuc trage pelicula asta după el și o face din ceva de nevizionat o chestie care merită văzută măcar și pentru jocul său.

Să nu uităm și de un câine japonez care apare în film, o jucărie high-tech primită cadou, doar că nu despre acel câine este de fapt vorba, ci despre altul, cu sentimente și o dedicație care atinge uneori incredibilul.

O treabă de văzut dacă v-ați săturat de veșnicele subiecte românești, pentru că aici problema este pusă un pic altfel.

CINEPUB

Dialogăm? :)

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: