Black Country Communion – Black country (2010)

Întâi, să spunem cine sunt ăştia de la Black Country Communion. Glenn Hughes, la bass şi voce, Joe Bonamassa la chitară, Jason Bonham în spatele tobelor şi Derek Sherinian la clape. Supergrup, cum s-ar spune, că mai puţin de atât nu au cum să fie.

Aşa. Oamenii s-au adunat la ideea unui producător şi au zis să o pună de muzici. Mai mult, şi-au spus să o pună de-un album, cu idei clasice, interpretate în stil modern. Şi albumul a ieşit.

Mi-e greu să-l caracterizez, dar probabil că este cel mai bun produs discografic cu care am ciocnit urechile anul acesta. Are absolut tot ceea ce au avut marile trupe, trecând prin Deep Purple, Led Zeppelin şi multe altele. E totul la un loc. Este o lecţie atât de concentrată de rock clasic încât nu mi-a venit să cred. Hughes este un vocal de zile mari, Bonamassa se joacă la chitară, Bonham duduie tot ce prinde, iar Sherinian este imens, aşa cum îi stă bine unui trupet Dream Theater. Adunaţi, se transformă într-o maşinărie extrem de fin acordată, în care interpretarea modernă nu anulează filonul clasic, şi nici acesta nu evită să arate că poate suna extrem de bine şi-n anul de graţie 2010.

Cam ăştia sunt, cam asta pot face. Dacă sunteţi prin preajma albumului nu evitaţi să-l ascultaţi. Poate că pentru voi nu va fi o revelaţie, dar în mod cert nu veţi putea spune că regretaţi timpul petrecut în compania lui. Este antrenant, ritmat, tehnic, cu suflet. Este aproape tot ce trebuie să fie un album.

Şi un mic exemplu a ceea ce se întâmplă pe albumul ăsta. Song Of Yesterday.

10 comments
  1. L-am luat si eu, dar am fost prea ocupat cu albumul lui Eric Johnson si l-am ascultat doar o data. Oricum, la ce oameni s-au adunat acolo nu poate sa fie decat foarte bun.

      • E bun, nu iese din tipare, dar eu, ca fan Eric Johnson, ma declar foarte multumit. Mai am de ascultat albumele lui Malmsteen si Motorhead, in rest nu cred ca am ratat ceva din ce ma interesa.

      • Eu consider că are ceva aparte. Bun, aduce tot ce este clasic în 2010. Dar o face într-un mod aparte. Iar pe Hughes încep să-l consider unul dintre cei mai inspiraţi solişti vocali existenţi, mai ales după ce am ascultat ce poate face la Niacin. Muzici, nene, absolut muzici. Acum, mai am până la Eric Johnson, dar cred că săptămâna viitoare îi vine şi lui rândul. Încep să adun discografii de chitarişti, aşa cum este şi normal 🙂

    • Nici măcar ca glumă nu o pot lua. Da’, na, eu nu o am printre preferinţe pe tanti Farmer. Mă opresc la Lara Fabian, pula mea.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.