Bine te-am regăsit, Joe Satriani!

Pe Joe Satriani l-am văzut pentru prima oară prin mai 2013, avându-l în deschidere pe Nicu Patoi. Era la Sala Palatului și mă bucuram atunci de faptul că lumea mai descoperă și artiști români pe lângă cei deja consacrați. Îl văzusem deja pe Steve Vai, aveam să-l mai văd o dată, apoi a venit și rândul lui Malmsteen, pe scurt, am adunat aproape de două ori un G3, deși spart în momente distincte.

Deschiderea i-a aparținut de data asta lui Dan Patlansky. Dan este un muzician sud-african a cărui principală preocupare aș spune că este blues-ul, deși-l pigmentează de multe ori cu sonorități care duc până spre hard-rock. A fost un recital de care nu am fost impersionat mai deloc și cred că s-ar fi găsit soluții mai bune chiar și aici în țară. Desigur, spun asta ca o constatare, probabil că organziatorii nu au avut nimic de spus în acest sens. Ei bine, Dan Patlansky nu sună deloc rău, doar că face asta până deschide gura și strică aproape totul cu vocea. Nu mă înțelegeți greșit, pentru ceea ce cântă vocea nu este deloc rea și nu se descurcă deloc rău, doar că nu pune pic de pasiune în ea și totul sună sintetic. Dacă apucă să tacă și să se ocupe de chitară atunci trecem deja în altă zonă și ne lăsăm pe scaun, ascultându-l cu mare plăcere. În ceea ce privește sound-ul…aș spune că infect cuprinde doar o mică parte a ceea ce am auzit acolo. Sunt sigur că la baza fenomenului a stat și acustica sălii, dar despre asta vom vorbi mai târziu. Ceea ce pot spune este că de acolo unde eram sunetul era extrem de distorsionat și se spărgea în bucățele pe care erai nevoit să le aduni ca să reușești să faci un tot.

Cu sunetul s-a rezolvat cumva jumătate de oră mai târziu, când pe scenă a urcat Satriani. Aș spune că a fost aproape de perfect. Și Satriani a început așa cum doar el știe s-o facă, direct, fără artificii, ca un om care știe că nu mai are ce să mai demonstreze. De fapt tot show-ul său, la fel ca și cel anterior, a fost o demonstrație a faptului că în clipa când vine vorba de chitară lucrurile merg și fără maimuțărelile de gen Vai sau Malmsteen. Comparând prestațiile celor doi cu a lui Satriani am putea spune că Joe este măcar timid. Nici pe departe așa ceva, doar că muzica sa și modul de abordare nu au nevoie de artificii inutile. Dacă Vai are nevoie de spectacol ca să ascundă faptul că și-a pierdut de multă vreme sufletul, iar Malmsteen pentru a masca faptul că trăiește încă prin anii ’80, Joe Satriani urcă pe scenă și cântă. Atât. Pentru că exact asta este chemat să facă. Și nici nu a urcat pe scena aceea o tonă de amplificatoare și boxe. Imaginea sa nu vine nici din recuzită, nici din prezentare, imaginea sa vine din interpretarea atât de tehnică și atât de emoțională, deopotrivă. Până și-n miezul celei mai complicate piese vei da de acel filon emoțional care poate nu te va face să înțelegi piesa, dar ți-o va apropia de suflet, ca o bijuterie specială pe care o porți doar în anumite ocazii. Și lângă…un Mike Keneally dintr-o cu totul altă lume, un Mike pe care Joe l-a lăsat să-și facă de cap oricând și oricum a vrut și cu care a avut câteva dialoguri muzicale pe care cu greu aș fi putut să le accept ca existând dacă nu le-aș fi auzit cu urechile mele. Un Mike…chiar mai bun sau măcar egal cu Satriani în multe dintre momentele recitalului de aseară.

Pe scurt, un nou concert marca Satriani, așa cum numai el știe să-l facă, la hotarul dintre virtuozitate, emoție și incredibil. Aș fi regretat dacă l-aș fi ratat și trebuie să spun că a fost pansamentul perfect pentru oboseala adunată peste zi. Trăiesc în România, asta lasă urme, iar ceea ce a oferit Satriani aseară a fost de natură să vindece multe lucruri, măcar pentru moment. Bine te-am regăsit, Joe!

Din punct de vedere al organizării nu am lucruri rele de spus. Culmea, a fost un concert la care lucrurile au ieșit perfect, semn că dacă se vrea se poate. La 19.30 am intrat în sală, la 20.00 a început recitalul lui Dan Patlansky, la 21.oo urca pe scenă Joe Satriani. Dispunerea punctelor de vânzare a evitat cumva coada, asta dacă acceptăm că 10 persoane la o coadă la care servesc alte două persoane nu este ceva de care să ne plângem. Un mare plus pentru cei care ne-au permis să intrăm cu umbrelele la noi, mă așteptam să fie probleme pe tema asta, însă iată că nu ne-au mai considerat niște infractori periculoși care vin să asasineze artistul cu umbrela, mai ales că afară ploua sub o formă sau alta și când am venit, dar și când am plecat.

Despre public…nu ai multe de spus. La Satriani nu ai multe de făcut în afară de a asculta și a observa tehnica fantastică de care se folosește Joe, așa că-n mare măsură a fost imobil, ajutat și de dispunerea în sală. E bine că a aplaudat, uneori singur, alteori tractat de Satriani însuși, una peste alta a oferit un răspuns artistului de pe scenă, răspuns însă mult sub lucrurile pe care ni le-a oferit el. Asta este, nu ai ce să ceri când cei de lângă mine, de exemplu, cred că nu știau bine unde sosiseră: el citea de pe internet, ea conversa prin SMS cu o persoană terță. Rock, frate!

Și-acum trecem la partea mai puțin plăcută a problemei. Sau de-a dreptul jenantă. Dacă este ceva ce trebuie dărâmat în Bucureștiul ăsta, și deasupra dărâmăturilor plantate panseluțe, aceea este Sala Polivalentă. Un hangar comunist infect, cu o acustică absolut penibilă. Cred că este cel mai prost sunet pe care l-am auzit vreodată într-o sală de concerte. Nu, haideți să nu fiu rău cu Safe House, acolo a fost cel mai prost sunet posibil, la concertul în care Tom Ripper strivea pe scenă gândaci imaginari. Trecând de partea cu sunetul, pe care o mai reglezi din pâine, cum spune românul, mutându-te dintr-un loc în altul, în viața mea nu am văzut un concert la care oamenii să stea cu hainele pe ei. A fost frig. A fost așa de frig încât nimeni de lângă mine, inclusiv soția, nu a avut curaj să rămână măcar în pulover. Bine, nu că mă miră, și nu sunt sigur dacă sala aia are vreun sistem de încălzire sau aer condiționat, ținând cont că acum ceva veri s-au jucat niște meciuri de handbal acolo și jucătoarele s-au plâns că leșină pe teren din cauza lipsei de aer. Din punct de vedere al capacității Sala Polivalentă a fost o alegere excelentă, însă din punct de vedere al condițiilor oferite aș plasa-o în zona de săli bune pentru țări din lumea a patra, nu pentru un stat european al anului 2015. Partea și mai proastă decât existența sălii este că nu vom avea în curând una nouă. Așa cum știm, stimatul nostru primar este în pușcărie, de fapt este pe drumuri între spitale încercând să-și găsească diferite boli, și sunt sigur că nu va mai avea el timp să se ocupe de sala aia pe care a promis-o și-n care ar trebui să se desfășoare la anul și Europenele de gimnastică.

Putem spera doar că nu vor fi prea mulți organizatorii care să apeleze la edificiul bolșevic din vârful Parcul Tineretului, pentru că Sala Polivalentă este locul perfect care să strice și sunetul și să-ți strice și cheful de a mai asculta muzică. Cum știu că pe vremuri a fost acolo nu mai știu ce sediu de facultate, poate că ea ar putea fi cedată celor de la Spiru Haret, de exemplu, că poate mai au nevoie de o fabrică de diplome și nu găsesc una amplasată cât de cât central. În ceea ce mă privește, după frigul de aseară am să mă gândesc bine dacă mai pun piciorul în ea. Și spun asta pentru că acolo ar urma să cânte și Holograf, adică o seară care mă tentează.

No, cam asta este. Îi mulțumesc lui Andrei pentru că m-a ajutat să fiu prezent la acest concert și, așa cum încheiam pe vremuri, să ne auzim cu bine de la următoarea cântare.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: