Bibanu’

Îi spuneam “Bibanu’” sau “Flocea”. Prima poreclă o căpătase probabil datorită ochilor exoftalmici, căpătaţi din clipa în care doctorul-l apucase de căpăţână ca să-l tragă afară din mă-sa. Pe a doua nu mai sunt sigur de unde o avea, căci şi el şi ceilalţi doi fraţi proveneau dintr-o familie în care, dumirindu-se cu cine are de-a face, părul fugise de mult pe alte meleaguri.

Bibanu’ era genul de invidid care credea că este util. Nu de multe ori se trezea vorbind de parcă ar fi avut de spus ceva, iar cuvintele sale se înălţau în faţa blocului la fel de folositoare ca şi gardurile ce n-aveau cum să salveze grădina de la fotbalul încins prin ea. Şcoala fugise şi ea de el, aşa cum fugise şi de fraţii lui, dintre care unul alesese să devină şofer, iar celălalt încă se semna, la vremea liceului, ca fiind “Bibşcu”, deşi pe el îl chema Bibaşcu.

Reuşea să mă enerveze mai ales când jucam fotbal. Cred că era un fel de precursor al lui Bănel. Nu ar fi reuşit o centrare nici dacă i-ai fi desenat traseul în sânge. Nu ar fi pus o pasă când erai liber nici dacă l-ai fi rugat. Nu şi-ar fi dat seama de o deschidere către un coleg demarcat, “printre”, nici dacă i-ai fi dat un manual din care să o studieze. Veneam spumat de fiecare dată, eram şi am fost făcut să marchez din absolut orice poziţie sau măcar să încerc asta, dar când ajungeam pe teren cu Bibanu’ în echipă, ne băteau toţi amatorii.

Râdeam de el. Râdeam de cum se îmbrăca, de cum se exprima, de cum dădea din mâini, de cum îşi mijea figura tâmpă, de violator beat, râdeam de oftica aproape congenitală ce-l determina. Râdeam mai ales de poreclele sale.

Dar niciodată nu am râs ca în acea seară. Stăteam cu toţii pe bancă, privind la balcoanele de la care vecinii ce dispuneau de ceva nebunie ne mai aruncau cu diferite obiecte în cap, ca să plecăm acasă. Priveam şi discutam de femei, aşa cum îi stă bine oricărui puştan care a dat de pizdă şi care începe să se gândească la fericire, jumătatea dorită, viitor şi tot aşa, cu specificarea faptului că la acei ani viitorul însemna în primă instanţă norocul de a scăpa de blenoragie.
Şi discutam de zodii, încercând să le potrivim, de talpa gagicilor, care ar fi trebuit să arate cât de largi le sunt cuptoarele acelea unde se pierde orice raţiune, sau de nasul nostru, care cică ar fi ţinut în mărimea sa dimensiunile de care femeia urma să fie sau nu fericită.

În acea seară, ăla care părea să se priceapă mai bine la zodii (în treacăt fie spus, habar nu avea pe ce lume trăia) l-a întrebat pe Bibanu’ ce zodie este. Răspunsul a venit, devastator, şi mai dăinuie şi azi în mine:

– Peşte.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: