Beth Hart, cu adevărat concertul anului în România

Cu doar câteva ore înainte ca Beth Hart să urce pe scena Sălii Palatului îmi sunam jumătatea și-i spuneam că s-ar putea să nu vin. Avem bilete de ceva vreme, o așteptasem de atât de multă vreme, dar starea de moment îmi propunea mai degrabă să mă duc acasă și să mă trântesc în pat, vegetând ca o veritabilă legumă. Ceva m-a făcut să trec de acea clipă, așa că luam drumul concertului alături de o sticlă de apă care se încălzea în 2 mimute de la cumpărare.

Vreo 20 de minute de întârziere și Mike Godoroja anunța artistul din deschidere. Esther Niko, o germancă sosită la București alături de doi chitariști. A încins o cântare acustică scurtă, probabil că aici a contat și întârzierea inițială, cântare de care nu am fost deloc prins. Am asemănat stilul ei cu ceea ce se presta prin Ally McBeal în restaurantul unde se duceau să se facă praf după orele de muncă, doar că Vonda Shepard are câteva clase peste Esther. Una peste alta a fost un artist pe care Beth Hart a ales să-l promoveze și s-ar putea să aibă mână bună. Viitorul va decide dacă Esther va face pasul spre scena mare pentru că, din punctul meu de vedere, este departe de ea. Tehnic nu am ce spune, doar că piesele au fost plictisitoare și repetitive, iar conexiunea ei cu publicul a lipsit cu desăvârșire. De altfel pe toată perioada recitalului am preferat să butonez telefonul, sentimentul de plictiseală devenind pe minut ce trecea din ce în ce mai apăsător.

Încă 20 de minute de pauză pentru ca lucrurile să fie puse la punct pentru Beth, minute anunțate de același Mike Godoroja. Că tot am ajuns aici, aș vrea să spun că din punctul meu de vedere a fost amfitrionul perfect pentru acea seară. Stilul muzical pe care-l adoptă, ca și cunoștințele muzicale de care dispune l-au făcut omul perfect pentru a ne oferi micile detalii în stilul său caracteristic. Singurul lucru pe care nu l-aș fi făcut în locul său ar fi fost să le mulțumesc posturilor de radio care au susținut evenimentul. Și nu aș fi făcut asta pentru că acele posturi de radio exact asta trebuie să facă, nu altceva, și pentru că pe deasupra mai sunt și plătite pentru ceea ce fac. Dar a fost un gest frumos și Mike știe întotdeauna să fie un om frumos, așa că trecem peste răul produs cu acest prilej, recte umflarea ego-ului unora dintre oamenii care nici pe departe nu sunt așa de devotați fenomenului precum pare la prima vedere.

Și…Beth Hart.

O să spun de la început că pe parcursul întregului concert am stat cu fața ațintită la scenă, întrebându-mă la nesfârșit ce naiba vine de acolo. Am o vârstă și am o anume experiență de concerte, și din punctul lor de vedere pot spune că niciodată nu am văzut așa ceva la București.

În primul rând, Beth Hart este artistul anti-imagine. Simplă și directă, fără să încerce vreo clipă să adauge ceva la fantastica naturalețe de care dispune, Beth Hart nu și-a făcut propriul concert. Practic nici nu poate. Beth poate cânta și evolua doar alături de oameni, iar Sala Palatului a răspuns din primele clipe acestui lucru. Spuneam cu câteva zile înainte că acesta nu este un concert normal, la care să te duci și să stai pe scaun, pentru că Beth cere de la tine exact ceea ce cere și de la ea. Și așa a și fost. Din fericire, 21 iulie a aliniat astrele și a făcut de așa natură încât spectatorii din Sala Palatului să fie exact cei care știau la ce au venit. Cred că este pentru prima oară când văd că un artist și publicul aferent merg mână-n mână la București. Și aș vrea să mai văd asta. Sunt sătul și de vânătorii de concursuri și de ăia care vin pentru că dă bine să fie văzuți acolo.

Despre setlist-ul ales nu am ce spune. Probabil că niciodată nu există o perfecțiune în materie de așa ceva și întotdeauna va fi cineva care să fi vrut să audă o anume piesă. Ei bine, Beth Hart a combinat tot ceea ce a putut în prestația sa de la București, reușind un best of de zile mari, ca să ne păstrăm în zona compilațiilor. Au fost acolo și piese acustice, au fost acolo și piesele blues-rock, termen cu care ne-a tâmpit presa de specialitate, fiind singurul lucru pe care a putut să-l spună despre stilul lui Beth, au fost și cover-urile așteptate, și hit-urile ultracunoscute, deși nu se pune problema de așa ceva în cazul ei, iar termenul de hit devine cumva o injurie pentru activitatea pe care o are. A fost și blues, și southern, și jazz, și cafe concert, și acustic, și tot ce se înscrie repertoriului lui Beth, și am enumerat termenii aceștia în speranța că poate mai învață și specialiștii de pe la site-urile de duzină din ele. Un concert la care nu puteai să te duci gol, la care trebuia să cunoști ceva muzică pentru a te bucura cu adevărat de ceea ce primeai.

Ce m-a frapat la Beth a fost bucuria cu care evoluează pe scenă. O scenă pe care dacă i-ar lua-o cineva, ar muri instantaneu. Este probabil robinetul de care are nevoie pentru a fi ea și pentru a fi om, luând în seamă experiențele prin care a trecut și situația în care se află. Ei bine, fără vreun semn de infatuare, fără vreo teatralitate de modelul celei a Tarjei, fără nimic situat în afara normalului, pur și simplu ca om, Beth a fost la comanda unei săli aproape pline, iar sala a fost la rândul său la comanda lui Beth. Trebuie menționat aici și gestul imens făcut după primele piese, când și-a luat microfonul și a dat o tură Sălii Palatului. Un gest care spune multe, de vreme ce unor artiști le este lene și să se uite la public, iar când le ceri un autograf ai senzația că le-ai cere să-și ucidă mamele. Un gest care vorbește despre faptul că faima nu trebuie să anuleze umanitatea, ba dimpotrivă, că acestea se pot completa reciproc. Păcat de intervenția cefei late de la Scorseze în timpul plimbării prin sală, dar despre acesta am să vorbesc la final.

Cât despre voce…nici nu știu ce să spun. Beth face parte din acea categorie de oameni dotați natural. Nu are nevoie să se utilizeze foarte mult, să forțeze, pentru că vocea este mereu acolo, cu ea. Când bisul tău conține șapte piese, toate destul de grele, incluzând preluări după Etta James și Led Zeppelin, și vocea ta sună pe ele ca și cum aceea ar fi secunda în care ai început recitalul, nu ai ce spune. Iar perfecțiunea pe care reușește să o atingă vine probabil și din exercițiile pe care le face zilnic, dar la bază are un talent pe care nu cred că-l mai putem regăsi la cineva în ziua de azi. În ceea ce privește comparațiile cu Janis Joplin eu aș spune că lupta este câștigată de la depărtare de Beth Hart, perfectă în a se folosi de ceea ce dispune, în orice context.

Trupa din spatele lui Beth Hart este, fără dubii, la nivelul la care este Beth. În zilele de dinainte de concert am auzit destule păreri conform cărora era păcat că nu vine și cu Joe Bonamassa, pentru că ăla este chitarist, nu glumă. Acum, să-mi spun părerea despre Joe. Desigur, un chitarist excelent, cu un feeling care nu se găsește pe toate drumurile, o tehnică pe măsură pe zona pe care o acoperă și pe care m-aș bucura din tot sufletul să-l văd la București. Însă în genere un chitarist care nu este altceva decât o clonă de Gary Moore, clonă până la punctul la care a preferat să nu dispună de propriul sunet, ci să-l preia pe cel făcut cunoscut de regretatul chitarist. Ei bine, PJ Barth, chitaristul lui Beth, a demonstrat că este absolut criminal pe solo-urile pe care le-a avut la dispoziție. Și nu vorbesc doar de tehnică. Vorbesc despre faptul că le-a adaptat stilului său, ceea ce este un lucru imens, le-a interpretat el, le-a făcut ale sale, venind peste ele și cu un sunet propriu, care a fost departe de cel pe care-l cunoaște toată lumea, lucru care pe mine m-a bucurat. Asta este, în viziunea mea, ceea ce diferențiază un om cu o chitară de un chitarist. Oricine poate învăța de pe tab-uri să imite pe oricine. Ceea ce transformă un astfel de om în chitarist este capacitatea de a asimila piesa respectivă și de a-i da o formă proprie, inedită, o interpretare, o personalitate distinctă. Diferența exact la acest nivel se face, iar PJ Barth a arătat că este un individ aparte, așa cum este și cea care conduce ansamblul de sunet de pe scenă.

Despre organizare nu am prea multe de spus. Lumea a fost exact cea care trebuia să fie, accesul s-a făcut fără probleme, ieșirea la fel. Regret că nu am stat la final la ieșirea artiștilor, în ideea că poate primesc un autograf sau mă pot fotografia cu Beth sau Barth. Poate că am să fac asta data viitoare. Acum nu știu de ce nu am dat întâietate gândurilor pe care le-am avut. De fapt știu. Am ieșit de acolo neștiind ce-am văzut. Și eram atât de impresionat de orele acelea încât nu am mai avut forța de a face și altceva decât să mă retrag către casă.

Cuvinte nu foarte frumoase am de spus despre firma care a asigurat paza evenimentului. Firmă care nu a înțeles despre ce era vorba acolo. Primul gest jenant a fost bruscarea fetiței care a venit din spate să o îmbrățișeze pe Beth, fetiță care a fost dată rapid deoparte cu o labă princiară, de angajat Scorseze. Nu-i nimic, puștoaica a ocolit sala și a așteptat-o pe Beth unde-și termina plimbarea, primind ceea ce merita: două brațe calde și o amintire de neșters. Al doilea moment a fost acela în care, cu o labă asemănătoare, domnul de la Scorseze s-a apucat să măture jurnaliștii din fața scenei. Unii dintre ei am înțeles chiar că l-au pus în temă pe inteligent că ar fi bine să nu-i atingă, nu de alta, dar lucrurile acestea au un punct de la care trec din animalic în penal. Păcat că la asemenea evenimente apar astfel de gesturi. Păcat că mai există oameni care nu dispun de IQ-ul necesar în a face diferența dintre amenințare și pasiune, sau dintre amenințare și muncă. La concerte nu este ca pe pajiștea natală unde se alergau oile, cum nici în apartamentul din București pe care l-ai dobândit după ce ai venit să te faci om de pază nu este ca la sat, măcar și pentru faptul că WC-ul nu este pus în fundul curții și are și un lanț de care tragi sau o clapetă pe care apeși. Eu știu că neuronii nu se adună într-o ceafă lată, dar poate că înainte de concerte ar trebui făcută o ședință în care oamenilor respectivi să li se spună că-n sala aia se adună persoane diferite pentru a asculta pe cineva care cântă, și unele pun suflet mult în asta, așa că nu este nevoie să se comporte ca la Ruginoasa, pentru că nu acolo ne aflăm și nu acela este evenimentul.

Poate cândva organizatorii se vor dumiri că nu merite să-și strice evenimentul pe mâna celor care se pricep doar la reacționat fizic la primul semn și vor alege firme de securitate care au învățat cum să se comporte în astfel de situații și care fac diferența între atitudini. Ele există. Cele care nu fac față unor astfel de chemări se pot replica către paza șantierelor patriei, iar singura cultură pe care o pot securiza poate fi fără probleme aceea a lanului de porumb.

Concluzia de final este că indiferent de cum au fost publicitate alte evenimente sau de ce raportări la hectar au avut acestea în materie de public, Beth Hart a fost fără doar și poate concertul anului în România. A fost asta strict din punct de vedere muzical, al valorii arătate, ar implicării arătate, al sufletului, pasiunii existente pe 21 iulie pe scena de la Sala Palatului. Pe 21 iulie, la București, am avut parte de un artist, cu adevărat de un artist, iar asta nu se va repeta foarte repede, pentru că nici Beth Hart nu are cum să se repete.

Să ne auzim cu bine de la următoarea cântare.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: