Axion-ul nu e bun

Nu era decât o altă zi obişnuită. Trecuse ceva de la revoluţie, nu mai fugeam după maşina care aducea raţia, şi la doi paşi de blocul meu apăruse o cocioabă murdară în care să făcea vată de zahăr. Nu întrebase nimeni de aprobare, pur şi simplu apăruse acolo ca o furtună în miez de vară, ştiţi furtunile acelea care vă prind la o terasă, se formează mai repede decât se topeşte cubul în whiskey, acaparează dintr-o dată totul, şi pe voi, şi nu mai ştiţi dacă aţi venit să udaţi un eveniment sau să vă ude el pe voi. Nu ne interesa de nimic, nici de condiţiile în care era făcută, nu ştiam nici măcar că nenea acela trebuia să poarte mănuşi şi să nu amestece produsul cu banii, vata era acolo şi mirosea până când se aşternea zahărul peste conştiinţe.

Stăteam cu toţii în faţa băncii de la scara 5, obosiţi. În prealabil trecusem pe acasă, avusesem meci în seara aia şi băile noastre cunoscuseră mizeria succesului, învinsesem şi de data asta profitând de faptul că celorlalţi le lipseau doi oameni. Ne uitam la lună şi la stele, dar nu înţelegea nimeni nimic şi nici nu era cazul. Unde să cauţi stele în oameni care urcau saci de legume şi fructe dintr-un depozit de la marginea Bucureştiului în maşinile care urmau să le ducă la aprozarele din oraş? Care stele să-i spui că sunt ale lui? Carul Mare? Îl umplea zilnic. Carul Mic? Asta ar fi însemnat că nu mai avea de lucru.

Martanu’ cobora cel mai greu din casă. De altfel, vorbea şi mai greu. Şi nici ideile nu veneau repede, uneori trebuia să întindă mâna după ele. Dar nouă ne plăcea, se descurca bine în apărare, era imobil dar puternic şi rar se trecea de el. Aşa făcea şi acum, întârziase, ca de obicei.
Era tăcut, avansa încet, gândindu-se la ceva doar de el ştiut.

– Ce-ai mă?, l-am întrebat.
– Bă, ştiţi reclama aia cu Axion?
Da, o ştiam, tocmai apăruse.
– Bă, să nu vă luaţi frate, că e de căcat. A cumpărat mama. Am mâncat şi am vrut să spăl farfuria cu el şi nu e bun.
Hm, ştiam de la mama că nu sunt probleme, dar na, o fi nimerit ăsta un alt fel de Axion.
– Dar ce, mă, nu a spălat-o?, am întrebat iar.
Martanu’ se uită dezaprobator la mine, după care luă dintr-o dată o poziţie demnă şi decretă:
– Ba da, frate, a spălat-o, dar nu e cum arată în reclamă, nu se face grăsimea aia fâşii, să tragi de ea.

Dintr-un colţ, Luceafărul pufni în râs, revărsând peste noi o ploaie de copilărie. Era cald, eram cu toţii.

Şi, clar, învinsesem.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: