aroganță: cum câștig eu concursuri la care nu poate participa oricine :)

Știți că eu nu prea pun botul la concursuri. Ei bine, nu la acele concursuri unde creierul lipsă este una dintre principalele condiții de participare. Știți voi, e plină blogosfera de ele, iar blogurile sunt și ele martore pentru prostia abjectă în care ne scufundăm pe zi ce trece.

În schimb particip la alte concursuri. Așa cum a fost cel organizat de Editura Litera, concurs dedicat limbii române. Aia pe care o iubesc atât de mult și pentru care sunt de multe ori grammar nazi-ul de serviciu. Concurs la care nu se cerea să minți frumos ca să primești card de mâncat gratis la Mc sau un pack de șase beri ieftine, ci se cerea să pui mâna și să aduci la iveală un poem dedicat limbii române. Vă dați seama? Ce tupeu, auzi, concurs care să te pună să gândești! Ce-o fi aia, Doamne???

Și am făcut acest lucru alături de Camelia. I-am propus asta cu ceva vreme înainte de data limită…și poemul a apărut la data limită, pentru că pe mine m-au ținut unele lucruri departe de realitate. Nu pot spune cât îmi aparține mie și cât ei. Nu am făcut aceste socoteli, știu doar că în acea zi ea a fost motorul și s-a mișcat extrem de repede cu ceea ce am furnizat eu, în așa fel încât lucrurile să se lipească și să devină un întreg. Poemul acesta nu ne aparține nici măcar nouă.

Și poemul a fost întreg. Și a câștigat. Nu premiul I, ci una dintre cele patru mențiuni. Vă rog să vă uitați la numele care au jurizat, ca să înțelegeți bine despre ce a fost vorba. Da, simt o anume trufie când un om ca Daniel Cristea-Enache, acel om care i-a ținut față lui Octavian Paler într-un volum fenomenal de dialog, este unul dintre cei care au decis ca noi doi, adică și eu, să fim între primii cinci. Aceeași trufie o simt și când îi văd pe ceilalți membri ai juriului, simt trufia asta pe lângă bucuria extraodinară de a reuși.

Și doresc să vă împărtășesc trufia asta și vouă și să vă mai privesc o dată de sus, de-acolo unde am urcat amândoi. E mișto aerul aici, să știți, mai ales că este aerul IQ-urilor cu trei cifre. Și e bine că-l respiră puțini.

Și acum să spun de ce simt că poemul acesta nu ne aparține nici nouă. Pentru că acela volume care ne-au fost hărăzite ca premiu vor ajunge la un proiect care ne este ambilor drag și de care v-ați cam bătut joc în clipa când a venit vorba de Țara Lui Andrei. Bine, nu că mă așteptam să reușească, cartea și cultura nu fac parte din ADN-ul românilor. Este vorba de proiectul Semn SPRE Carte, acolo unde vor ajunge acele volume și acolo unde, sperăm noi, vor pune ceva zâmbete pe fața celor mici și-i vor întoarce, poate, cu fața spre ceea ce contează, nu spre ceea ce li se livrează.

Și-acum, după ce mai fac o aroganță și vă spun că sunt fericit pentru că eu pot cu adevărat să scriu spre deosebire de cei care nu sunt capabili să dea copy-paste corect nici măcar comunicatelor de presă primite, vă las cu versurile.

Camelia, mulțumesc mult. Mă înclin.

A vorbi despre limba română

a vorbi despre limba română
este ca şi cum ai umbla
cu ruginitul depărtător de coaste
prin trupul firav şi uscat al înţelesului.

a vorbi despre limba română
este un drum solitar, o vorbire în sine, cu sine,
traversând locuri uitate de alții,
citind în orb manualul de neutilizare,
iar și iar și iar, ca pe o rană niciodată închisă.

a vorbi despre limba română,
ce orgoliu şi ce lipsă de sens,
ca o rupere a cercului mereu închis,
deasupra căruia dorm cu chipurile lor stinse.
şlefuitorii bolnavi ai cuvântului,

a vorbi despre limba română
este ca o chemare
pentru cei plecaţi, cei rămaşi,
aceia pe care hârtia nu-i mai încape,
prea devreme uitaţi, prea târziu închişi
în canoanele prăfuite de timp ale cărţilor.

a vorbi despre limba română
înseamnă a fi străin în viața ta,
pierdut între tăcere și afirmație,
fără să înțelegi dacă să vii sau să pleci,
ca o abținere de urlet, ca o înfângere în plâns,
gol și flămând,
pe marginea dintre acuzare și iertare.

a vorbi despre limba română
înseamnă a te blestema singur
și a-ți purta singur blestemele ca pe o cruce,
pentru că oricum nu ar înțelege nimeni,
azi la modă sunt doar cele cosmopolite,
prea mult scurtate de taste.

a vorbi despre limba română
este un fel de a recunoaşte noroiul
şi sensul întors al strălucirii,
o amnezie a literelor desluşite demult,
prin anii naivi, pătaţi de cerneală.

a vorbi despre limba română,
ocară, sudalmă, blestem,
ce patimă şi ce lipsă de metaforă
în capul mereu aplecat
al dezrădăcinatului.

a vorbi despre limba română
o coloană a iluziei sub care dorm
bătrânii pe care i-am uitat,
cu rădăcinile lor pierdute,
care mai cheamă
imposibila întoarcere.

în același timp
a vorbi despre limba română
înseamnă a trăi singur, cu stigmatul
că tu știi și ei nu, că tu cunoști și ei nu.

înseamnă a te teme să spui “plec”
când îți va veni vremea,
pentru că nu știi dacă ei vor mai ști
atunci ce înseamnă asta…

a vorbi despre limba română
este a vorbi despre plecare…
… din tine însuți.

Comments 16

  • […] tare mult, bogdan, a fost o mare bucurie să scriu împreună cu tine și să câștigăm astfel acest premiu prin […]

  • …. şi-am mai plecat puţin din noi înşine. :)
    da, acest poem aparţine altcuiva de fapt, aşa şi este. aparţine unor copii pe care soarta i-a lovit deja prea mult, prea greu, prea… nişte copii care ştiu de fapt puţine cuvinte în limba română şi pe care românia i-a uitat, i-a închis, i-a alungat dacă vrei, dacă pot să spun, semnându-le sentinţa, scriindu-le nepăsarea.
    mă întreb astăzi, recitind, dacă aş fi scris la fel ştiind că vom câştiga pentru ei, că ei vor câştiga de fapt. dacă noi în esenţă am fi scris la fel ştiind că viaţa lor este înseninată mult prea rar şi că vieţile lor….
    … da, am emoţii mai mari acum, când ţin în palme cărţile, decât atunci când am scris. şi îţi mulţumesc şi pentru aceasta.

    • De mine nu mai zic. Oi fi eu de piatră, dar foarte puțini sunt cei care știu cât de ușor este să mă pui la pământ. Și na…

      • eu ţi-am mai spus… eşti balaur în aparenţă. te aperi cu dinţii, cu replicite tale dure, dar ţi-e sufletul mare. eu ştiu.
        şi pentru că tot vorbim despre paler, cred că ţi s-ar potrivi şi ţie, la fel de mult ca şi mie ori chiar mai mult, acel citat al lui care mie îmi pare esenţa unui suflet solitar, taciturn, cam incomod, dar plin de substanţă: “ceilalţi lupi m-ar sfâşia dacă ar şti că, în realitate, urletul meu este doar un plâns!” -numai că aici intrăm în sfera unor confesiuni care se fac în şoaptă, în acel dialog cu sinele pe care le ferim până şi de umbra pământului.
        dar să rămânem la bucuria unei poezii care, îmi promit, îţi promit, este prima… doar prima. :)

  • Frumos. Dar ma intreb daca as fi citit poemul daca nu ar fi fost mica aroganta de la inceput, si daca nu ati fi castigat cu tot cu limba romana un concurs.

    • Păi…aici nu cred că am răspuns. Probabil că da, îl dădea Camelia mai departe, se rezolva cumva :) Cine caută și altceva se chinuie să citească, eu așa vreau să cred :)

      • câtă vreme admitem – şi am făcut-o deja- că poemul aparţine altcuiva, eu cred că cine trebuia să-l citească, l-a citit deja. şi mai cred că aşa se va întâmpla şi cu celelalte. cele care vor fi. pentru că ştiu, pentru că ştii, am de gând să pun depărtătorul acela de coaste la treabă, să scoatem emoţiile, să scoatem scrisul din noi.
        pentru că trebuie.

  • Felicitări, le meritați cu prisosință. Și mulțumesc mult, Bogdan.

  • Felicitari. Astept primul volum :)

    • Aceasta a fost doar o colaborare cu un om drag.
      Altfel, primul volum a apărut deja, le pregătesc pe celelalte două sau măcar unul dintre ele, ca să fiu mai sincer, așa :))

  • […] tare mult, bogdan, a fost o mare bucurie să scriu împreună cu tine și să câștigăm astfel acest premiu prin […]

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: