Am mai ascultat ceva albume :)

Five Finger Death Punch – Got your six (2015)

Nimic mai mult sau mai puțin decât ceea ce știu cei de la FFDP să facă. Parcă de data ceva mai puțin agresiv decât aș fi vrut, însă exact cu ingredientele pe care le așteptam, toate la locul lor. Un album de rulat cu butonul de volum la maximum, ca să se știe cam care-i treaba cu el. Nu de alta, dar e printre puținele lucruri care mi-au sunat decent în ultima vreme.

Iron Maiden – The book of souls (2015)

Maiden-ii continuă drumul lor spre progresiv, mixând perfect treaba asta cu temele pe care le cunoaștem deja de atâta vreme. Un album extrem de lucrat, poate cu ceva mici probleme la producție (putea să sune mai bine), dar în care băieții arată că sunt instrumentiști redutabili și că nu le-a secat inspirația, ba dimpotrivă. Iron Maiden sună extrem de proaspăt și de bine după atâția ani de zile, iar Dickinson este încă un vocal de care trebuie ținut cont.

Joe Satriani – Shockwave supernova (2015)

Singurul cuvânt pe care-l pot folosi pentru a descrie noul produs discografic al lui Satriani este superb. Un produs direct care îmbină tehnica fantastică a lui Joe cu ceea ce reușește să arate că nu pierde, adică sufletul. Nu există piesă fără încărcătură emoțională pe Shockwave Supernova și mă bucur al naibii de tare că este așa. Nici Steve Vai și nici Yngwie Malmsteen nu mai reușesc treaba asta, însă Satriani are un înger păzitor care-i păstrează bucuria de a face muzică, ferindu-l de tensiunea de a arăta tehnică pe bandă rulantă de care se pare că au fost acaparați ceilalți doi, asta ca să mă refer strict la G3.

Mike Tramp – Nomad (2015)

Îl urmăresc pe Mike dintr-un singur punct de vedere, acela care-l leagă de postura de solist vocal al trupei White Lion, trupă care consider că a fost prea puțin apreciată pentru ceea ce ne-a oferit. Din nefericire pentru mine Mike a ales să se îndepărteze de stilul care l-a făcut cunoscut și să abordeze sonorități mai moi, numai bune pentru un club de noapte plin de gagici. Nomad nu este nici pe departe un album slab, dar este repetitiv și plictisitor din punctul meu de vedere, pentru că nu vrea nici de-al naibii să iasă din zona pe care se cantonează. Oricum, de ascultat, sunt sigur că discul nu are cum să nu facă rost de fanii săi.

Gary Clark Jr. – The story of Sonny Boy Slim (2015)

Deși teoretic ăsta trebuia să fie un album de blues, s-a dovedit a fi ceva mai mult de-atât. Nici măcar un album de blues modern nu-l pot considera, pentru că Gary amestecă-n el mult prea multe genuri pentru a mai rămâne la unul singur. Am trecut prin funk, ceva soul, blues-rock, desigur și blues simplu, cu momente în care sonoritățile mi-aduceau aminte de Prince, dar și de Bob Marley. Ceea ce pot spune după el este că nici nu trebuie să vă gândiți să-l ratați pentru că vă garantez că Gary Clark Jr. are ce să spună și o spune foarte bine. Este unul dintre cele mai neașteptate albume pe care le-am ascultat anul acesta și recunosc, s-a transformat într-o surpriză extrem de frumoasă.

Comments 2

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: