Am fost la Colectiv, l-am revăzut pe Cristi

Am fost la Colectiv. Prima oară când eu ajung acolo după 30 octombrie.

O mulțime de oameni. O mulțime de candele. Rememorând ceea ce am văzut acolo, nu știi cine sunt oamenii și cine sunt candelele. Toți ard. Totul arde. Parcă și clubul ăla blestemat încă arde. Și fumul ăla negru sunt doar sufletele noastre care se uită unele la altele ca proastele. Eu încă mai caut o explicație, o logică. Ochii pe care i-am văzut îmi spun că nu sunt singurul. Nu vine nici explicația, nici logica. De-aia ne privim ca niște tâmpiți, aproape imobili în încercarea noastră a mima umanitatea, de a arăta că ne comportăm ca niște bipezi.

Am văzut-o pe Flavia (Lupu). I-am văzut pe Max (Mihai Anghel), pe Cătălin (Ilnițchi), pe Nelu (Brândușan). Urmau să vină și Cătălin și Sanda (Scânteie), ulterior am văzut că a trecut pe acolo și Miluță (Flueraș). Știți, când vezi oamenii ăștia ai o problemă. Nu știi foarte bine dacă le poți strânge mâna, dacă îi poți îmbrățisa sau cât poți face din astea două. Sunt oameni cu care m-am văzut de multe ori în fața scenei, cu care m-am salutat, m-am îmbrățișat, ne-am dat mâna, am ciocnit o bere…și acum ajungi să-i întrebi ce și cât poți face pentru a putea să le arăți că te bucuri în pizda mă-sii că sunt aici. De fapt nu pe ei ar fi trebuit să-i întreb. Fă Românio, dacă-i iau în brațe pe ăștia le fac rău?…asta e întrebarea pe care ar fi trebuit să mi-o pun. Nu că nu mi-am pus-o. Dar dacă rostești așa ceva, chiar și cu voce tare, nu va răspunde nimeni. Mi-au răspuns ei, dragii de ei. Tot ei.

Am fost, pentru prima oară în viața mea, stingher. Eu sunt de obicei o explozie de direct. Acum nimic nu mai era direct. Nici nu am știut foarte bine cum să mă comport. Nu pot decât să sper că am făcut tot ce am putut ca să par normal.

I-am văzut și pe alții. Oameni cu care am împărțit scena, oameni cu care am împărțit holurile spitalelor, oameni cu care am împărțit mesageriile private ale Facebook-ului și telefonului, oameni cu care împărțit telefoane. Zeci și sute de discuții, mesaje și telefoane, spun prostii, sunt mii. Acele mii la fel de multe ca gândurile și durerile noastre de zi cu zi. Unii m-au îmbrățișat. Le mulțumesc. Nu eram chiar eu subiectul acolo, dar a fost ca și cum aș mai fi căpătat niște energie. Sau un rost într-o ecuație care nu pare a avea vreun rost.

Am vorbit cu Andrei (Irode). Omul ăsta continuă să fie din altă lume. M-a ridicat de la pământ așa cum face de fiecare dată când mă vede, mă cuprinde cu brațele și dispar de pe podea cu ușurința cu care eu pot mânui un yo-yo. Am vorbit inclusiv despre un email pe care i l-am trimis și despre care am aflat că este pe drumul cel bun.

Apoi l-am văzut pe Cristi. L-am căutat. L-a descoperit soția mea, puțin acoperit. L-a cules de acolo, i-a pus la loc inimioara pe care i-o adusese din prima clipă și care era căzută și pierdută printre toate celelalte mărturii de suflet, atât cât a putut fiecare să mărturisească. Mă uitam la el, aproape secerat. La poza lui. Mi-au dat lacrimile. Ea a aprins candela.

Din stânga s-a apropiat o reporteriță, mă scuzați că vă deranjez în aceste clipe, am observat că…, aici am întors puțin capul către ea, nici nu vreau să știu ce spuneau ochii mei, am rostit un vă rog frumos să ne lăsați în pace, știu sigur că am spus asta, că am rugat frumos, și-i mulțumesc ființei ăleia că nu a insistat. Bătea lumina lor în noi, ce reflectoare puternice au ăștia, mă, eu plângeam, Mișu al meu aprinsese candela și-i curgeau lacrimile acolo în genunchi, nu sunt sigur dacă ne-au filmat, parcă am simțit că asta au făcut dar nu am mai avut forța de a interveni.

Eram cu Cristi. Din poza aia vedeam fața, zâmbetul, atitudinea…toate cele pe care le văzusem de zeci de ori.

Unde pula mea te-ai dus, mă? Unde? Băi Cristi, unde? De unde pula mea te luăm? Zi-ne…te rog, zi-ne…

Știu de unde-l iau. La doi pași de el l-am văzut pe Claudiu. A primit și el vizită, dar probabil că a fost mai scurtă ca a mea, omul respectiv trebuia să ajungă la un concert ca să-și exprime durerea. Știu de unde-l iau pe Cristi. De-acolo. Acolo sunt toți cei ce nu mai sunt. Întinși pe caldarâm. Toți. Curg lacrimile. Parcă este un soap opera, doar lacrimile sunt reale. Tânăr și Neliniștit. O, nu. Avem un nou film. Tânăr și Mort, așa se cheamă. Făcut de ROMÂNIA. Fiți mândri de ea, telenovelă ca asta nu există. Știm de unde-i luăm. De pe marginea drumului. Le găsim poza mai estompată și le-o aducem mai în față. Le agățăm de ea inimioara, da proștilor, vă iubim, după care mergem acasă și ne facem praf. Băi, praf. Bine, ar fi mai mișto să mergem la concerte, e un mod de a exprima durerea, cu distracție, doar că ăia nedefectații nu prea mai putem nici să mai ascultăm muzică. Care muzică? A, da, urlă Wagner în noi, dar asta este altceva și pândarii daci, adică 95% din populație, nici măcar nu știu despre ce vorbim.

Așa că am venit acasă, dragă Cristi. Am luat o sticlă de vin, o apă…azi am făcut un șpriț. O să mă condamne puritanii băuturii. Lasă-i așa, mă. Zi-mi de unde pot să vin să te iau. Te rog eu mult, zi-mi. Că vin.

La Colectiv, acolo, nu au murit doar ei. Am murit cu toții. Zeci, sute, mii. La Colectiv, acolo, nu mai este nimic viu, nici măcar ăia care mai sunt vii. La Colectiv, acolo, trăiește Charon, barcagiul. Ne zâmbește din candele. Din pozele alea aliniate de-a lungul drumului. La Colectiv, acolo, de fapt nu mai este nimic. Este situația perfectă, aia în care toată lumea este o umbră.

Tuturor, bun rămas. Tuturor, bine v-am găsit.

Mi-e dor de tine, Cristi. Mi-e tare dor de tine.

Addagio in G minor: Alin Anastasescu, ultimul patron în stare de arest din cei pe care-i avea Colectiv…e de acum în arest la domiciliu. Un an nou cu fericire, Alin. Să-ți fie toate cum nu ne sunt nouă. Când spargi șampania aia mâine, aia cu familia, varsă-n pula mea un pahar pentru 63 de oameni. Dacă vrei lista, dă de știre. Salutări de la ei. Salutări de la Cristi.
Salutări de la mine: cheamă-mă. Ți le spun personal.

Comments 16

  • Nu vreau sa uit si in acelasi timp nu vreau sa ma gandesc la asta. Si habar n-am unde dracu’ e logica a ceea ce tocmai am scris.

    Marti m-am intors in Bucuresti. A trebuit sa ma gandesc putin sa fiu sigura ca am scris bine asta, desi n-au trecut nici 48 de ore si ar trebui sa stiu ce zi e. Dar sunt sigura ca n-am spus pana acum o chestie… “nu prea mai putem nici sa mai ascultam muzica”. Pentru ca nu e asa, pot sa mai ascult muzica. Desi uneori nu. Ti-a lasat cineva un comentariu cu un link de YouTube si n-am putut sa dau click pentru ca eram sigura ce trebuie sa fie…

    YouTube. Amazon. De cate ori am spus ca e super tare ca invata ce-mi place si ma ajuta sa gasesc si altele la fel? Dar am inchis atatea taburi in ultima vreme doar pentru ca am vazut titluri sugerate. Si nu sunt atat de dobitoaca incat sa imi imaginez ca exista o semnificatie dincolo de un algoritm pe care pot sa il inteleg. Dar tot am inchis taburile. Nervosa – Death. Stiu ca e din cauza ca am ascultat tone de thrash de-a lungul timpului. Great White. Ghici ce? Tom Kiefer, inceput de octombrie, ascultat Cinderella in draci dupa… Stiu cum functioneaza. Dar tot mi-e frica de unde se vor duce gandurile mele.

    De parca as putea sa le controlez. De parca mai am nevoie de difuzoare. De parca n-as auzi oricum in minte. De parca n-ar incepe sa curga un gand si nu s-ar transforma in versurile unei piese… and there’s nothing you can do about it, nothing you can do about it at all… sau in cuvintele altora… we’ve always been vulnerable, every day you go out the house, you’re vulnerable, you’re inches from diving under a bus or somebody hitting you over the head for your money. Sunt bine, eu sunt intotdeauna bine – si spun asta pentru ca am fost aproape de a nu mai fi de multe ori. Pana cand intr-o zi asta n-o sa mai fie adevarat.

    De parca ar fi vorba doar de clipuri cu muzica. Nu puteam sa dorm intr-o noapte si am ajuns la unul care discuta The Great Gatsby… they were careless people, Tom and Daisy- they smashed up things and creatures and then retreated back into their money or their vast carelessness or whatever it was that kept them together, and let other people clean up the mess they had made. Neglijenta plus neglijenta plus neglijenta plus, plus, plus… egal moarte.

    De parca ar trebui sa fie vorba doar de YouTube. Neglijenta peste tot… si apoi vezi oameni promovand-o… fake it till you make it… finish, get paid, doesn’t matter you did a piss poor job… it’s not like you’re doing brain surgery and you could kill someone, right? Oh…

    De parca ar exista ceva ce mintea mea n-ar putea sa lege de altceva. De parca as putea sa aud pe cineva razand si sa nu aud rasetele de la Annihilator, ultimul concert la care fusesem. Cristi a fost prima persoana care mi-a vazut CD-ul Blind Rage cand l-am luat in primavara. Editia limitata cu DVD-ul live din Chile, eram incantata si trebuia sa ma laud. Am fost la Accept si n-am plans si probabil e de ras ca asta e ceva memorabil. Cu exact o saptamana inainte sa se duca. O saptamana. Unu. Doi, trei, patru. Numere, toate numerele. Alea de la matematica, numerele de inmatriculare ale masinilor… Nu e fascinant creierul uman? Poti gasi ceva oriunde.

    Marti m-am intors in Bucuresti. Mi-am scos hinele din geanta. Pentru ca asta e unul din lucrurile normale pe care le faci cand te intorci acasa. Una din pungile cu haine a ramas pe noptiera pana azi. Noptiera mea e de fapt un schelet metalic (prost) sudat de noi cu trei placi de lemn pe el. Punga am lasat-o pe cea din mijloc. N-am fost acolo pana acum, nu stiu cand o sa pot face asta, am aprins lumanari acasa miercurea asta. Lumanari cu aroma de portocala, mirosea a portocala la intrare inainte de ultimul concert la care am fost pentru ca nu poti intra cu mancare. Pe raftul de jos al noptierei si apoi am vazut punga cu haine si m-a deranjat s-o vad pe un raft deasupra lumanarilor, asa ca am mutat-o. La fel cum a ajuns sa ma deranjeze ideea de a aprinde aragazul purtand maneci lungi.

    Obsession, paranoia and at the end of the day it doesn’t even matter anyway because you lose sight of something else and it’s that oversight that ends up giving the final good night kiss.

    Live life. Love life. Asta scria pe tricoul lui Peter.

    • Ce rânduri… :)
      Greu să citești așa ceva. Greu să citești și digeri orice este legat de asta.
      Și da, putem iubi și trăi viața. Doar că de data asta nu mai este așa de ușor.

      • Nici nu stiu ce dracu’ mai fac si ce dracu’ mai zic. Cand cineva te suna aproape plangand si-ti zice un numar cu unu mai mare si tu incepi sa vorbesti de pasari… da, chiar am comis-o pe asta… why do I always say such twatish things? A trecut mai bine de o luna si tot ma roade cat de idiot am putut sa ma comport.

        Nici nu mai stiu ce e in regula si ce nu. Daca e in regula sa ma deranjeze cand alti oameni care n-au nici o treaba cu ce s-a intamplat aici se declara incantati de anul asta.

        Ma roade ca faptul ca incerc sa-mi cenzurez anumite ganduri nu le anuleaza. Cum ar fi ala ca 2016 nu are cum sa fie mai prost, dar nu trebuie sa spui si nici macar sa gandesti ca nu se poate mai rau, nu? Nu atata timp cat poti sa gandesti pentru ca asta inseamna ca esti inca in viata si daca esti inca in viata, esti bine.

        Cand am trecut in clasa a opta, profa de engleza a luat un an pauza, asa ca ne-am trezit cu un nou prof la materia respectiva. Care uneori vorbea de lucruri pe care le faci cand/ unde nu te vede nimeni. Nu tin minte sa fi auzit vreun alt adult vorbind despre asta inaintea lui, asa ca eu n-as fi indraznit. Pe vremea aia ma duceam in baie, ma urcam pe masina de spalat si ma ascundeam in spatele prosoapelor atarnate pe bara deasupra masinii de spalat. Apoi lucrurile s-au schimbat si nu doar din punctul de vedere al amenajarilor interioare. Refugiul a devenit muzica. Ce faci cand ceea ce te facea sa te simti in siguranta incepe sa trezeasca frica?

        • Aș vrea să pot să răspund la întrebarea aia. Ce faci când refugiul se clatină. Când refugiul devine exact ăla care te pune în pericol. Nu știu. Culmea, am și eu de luat o decizie pe tema asta.

  • Am trecut de cateva ori pe acolo in ultimele doua luni. Ultima oara acum vreo doua saptamani. M-am enervat rau cand spunea cineva ca incepe sa revina la normal locul, fiindca nu mi se pare absolut deloc ca e asa. Departe de asta, mi se pare mai apasator si mai sinistru cu fiecare zi si cu fiecare om care nu mai e. De cate ori, dar absolut de cate ori am fost acolo, erau candele aprinse, si alti oameni care aprindeau altele noi, semn ca nimic nu “revine la normal”. Si nici n-ar trebui. Iar ce ai zis tu, ca acolo nu e absolut nimic viu, e complet adevarat. Nici macar nu stiu ce altceva as putea sa scriu. Ma poticnesc la fiecare cuvant.

    Cat despre Irode.. mare, mare om. Are o forta interioara incredibila, si de cate ori vorbesti cu el parca-ti da din ea. Si cumva, are de dat pentru toti.

    • I-am spus în seara asta lui Andrei, luând de bază Revoluția Franceză pe care a dat-o el de exemplu, că unii dintre cei care fac revoluție ajung să fie executați. A spus că asta este, să-l execute. Mă aștept să rămână cândva singur și să fie arătat cu degetul pentru eforturile pe care le face, eforturi care pot aduce o minimă conștientizare. Căci cam așa este pe aici, pe la noi. Ești erou în România, ești un soclu de muște, așa spuneau Paraziții. Ai ceva măreț de spus, vor să te-mpuște, continuau tot ei. Mă tem că au mare dreptate. Mult mai mare decât am crede noi.
      În rest, locul acela este așa cum este. Morbidă a fost societatea care a născut locul acela, morbid este și el.

      • Cred totusi ca de ramas singur, n-o sa ramana, cu atat mai mult cu cat are chestia aia pe care putini oameni o au, de a angrena oameni in tot ce face. E genul de om pe care-ti vine sa-l urmezi pana oriunde. Ma-ntrebam inainte cum de a ajuns Alexandru cel Mare sa-si care ditai armata dupa el pana aproape la capatul Asiei. Uite, mi-am dat seama. Nu exagerez. Andrei e genul ala de om. Si din fericire, isi foloseste abilitatea asta in scop constructiv.

      • Am fost acolo. Și eu am fost acolo când lumea noastră, dintr-o data, s-a schimbat. Un extaz și un delir. Zâmbete transformate în grimase de groazà. Confuzie. Panica. Instinct de supraviețuire. Noroc. Sansa. Oricum le-am zice acelor clipe, ele -de fapt au făcut diferența dintre viața si moarte. Dintre noi și ei. Dintre mine și tine. Eu trăiesc. Tu trăiește. Ei trăiesc. El numai este. Ea a murit. Ei au plecat printre îngeri. Nu mai suntem un întreg. Suntem doar ,, cioburi,,..
        Bogdan, si tu ai fost acolo. Și tu trăiești. Și tu ești, azi, un ciob. Citesc postarea ta și plâng. Plâng și citesc. Ce ai scris tu, ce au scris ei, ce scrii tu, ce scriu cei ce-au fost acolo. Ce scriu cei care si-au pierdut acolo sufletul și trupul.
        Eu pana acum n-am scris. N-am putut sa scriu pentru ca ceea ce am văzut acolo s-a amestecat cu ceea ce am auzit, citit, scris, spus despre ce s-a intamplat acolo. Și nu mai știu sa decelez realitatea de ficțiune, adevărul de neadevăr, convenabilul care menajează de adevărul care deranjează.
        Autoritățile au arătat din prima cu degetul spre ,, patronii,, Colectiv. Televiziunile, radioul, presa și internetul s-au înghesuit sa îngroașe degetul arătător spre ei, spre ,, îmbuibații,, de patroni Colectiv.
        Eu – prin construcție – sunt reținută în a lua lucrurile ” de-a gata” Evidenta -servită pe tava cu rucola- nu e pentru mine. Nu mă satisface.
        Am absorbit un timp, o vreme, informațiile care năvălesc nepoftite de pe toate canalele. Aproape m-au convins ca ,, nenorociți de patroni nesătui de profit obținut fără munca,, sunt cauza nenorocirii, poarta pe umerii lor povara a 63 de morți și a unui număr necunoscut încă de răniți, ,
        Ceva, însă, mă deranjează la acest ,, adevăr, ,. Am văzut ancheta făcută de Tolontan. Jurnalist nesatisfăcut de ,,evidentele,, autorităților însărcinate cu ancheta. A publicat un contract scos din flăcări. Uimitor, ars pe margini dar nu si-n conținut. Și am obținut o informatie: spațiul de concert, locul de 400 de mp în care, în 30 de secunde s-au schimbat destine, a fost închiriat pentru concertul din 30 octombrie. Colectiv ( semnează Alin Anastasescu) Închiriază spațiul din strada Tabacarilor firmei Digidream ( semnează Alex Pascu). Durata contractului de inchiriere: 2 zile ( 30 si 31 octombrie 2015). Obiectul contractului – spațiul sălii de concerte și aparatura aferenta aflata în dotare).Scopul inchirierii: concert susținut de trupa Good by to Gravity,,
        Înțeleg brusc, cu surprindere, ca pe 30 octombrie, gazda din Tabacarilor, nu a fost ,, Colectiv,, ci ,,Digidream,,. Nu Colectiv ne-a servit muzica live asezonata cu ,,focuri de artificii de exterior,, folosite intr-o incinta burdușita, tapetata cu bureti ci Digidream. Digidream, după o căutare pe Google este firma care manageriaza trupa Good By To Gravity, este ( a fost) administrata de Alex Pascu. Unul din cei 63 de îngeri plecați dintre noi. Omul acela frumos, bun și care respira muzica prin toți porii dar pe care eu nu-l mai vad ca o victima ” Colectiv”.
        Am închis ochii, am strâns pleoapele încercând să-mi amintesc ce oameni dragi au mai fost acolo, pe 30 octombrie. L-Am văzut pe Adi ( Rugina) se agita cu sunetul, cu luminile, ținea în mana o telecomanda. Era lângă scena, participa cu sufletul ca și când el ar fi fost cel care cântă live pentru noi. Emoțiile lucrului bine facut se citeau pe chipul lui.
        Am căutat, după, sa înțeleg ce căuta el acolo, altfel decât noi ceilalți. Ce făcea cu telecomanda. De ce era preocupat de lumini, inclusiv cele ,, vii,, arzătoare, fierbinți, montate in jerbe pe stalpii Colectiv, declanșate prin telecomanda.
        Nu știu cine a montat artificiile pe stâlpi. Dar am citit declaratii publicate de presa ca cei care le-au montat au greșit. Au folosit efecte pirotehnice aprobate a fi folosite doar la exterior ( probabil încărcătura de explozibil este mult mai mare și mai periculoasa decât cea din cele destinate interiorului), le-au montat în poziție greșita, orientata spre public ( și spre stâlpul îmbrăcat în burete de izolație fonica)
        Am citit și ca pritotehnistul care le-a montat a vorbit cu Adi ( Rugina), ca Adi a contactat firma de pirotehnice, ca el a solicitat jocurile pirotehnice pentru concert.
        Toate astea mă fac sa cred ca nici Adi ( Rugina) nu este o victima. Au rămas 61 pentru care sa răspundă patronii Colectiv, dar mă întreb dacă numai ei trebuie sa răspundă.? Pentru ca eu, una, pe 30 octombrie 2015 am fost ,, în vizita,, la Digidream, gazda mea a fost Alex Pascu. El mi-a promis un concert de neuitat, cu multe surprize și asezonat cu efecte pirotehnice.
        Bogdan, mi-a fost și -mi este foarte greu sa scriu despre asta și mai ales sa scriu ,, altfel,, decât curentul majoritar. Și n-as fi facut-o, poate, dacă nu mi-ar fi rămas întipărite în minte cuvintele din ,, Cioburile mele,, :
        ”Singura spelndoare din toate aceste rânduri este că în clipa în care decidem să ne mințim singuri, nu ne doare. Iar singura problemă este că în clipa în care ne trezim, arătăm către oricine altcineva cu degetul, numai către noi nu. Și ne uităm în celălalt, știind că oglinda nu ne mai arată de multă vreme pe noi, având și ea demnitatea ei. Probabil că nu există vreo oglindă care să își dorească să reflecte o tinichea.”
        Mie, cuvintele din cartea ta, mi se potrivesc perfect. Am fost acolo. Am ales sa mă duc acolo. M-Am simțit in siguranta acolo. Nu am reacționat la folosirea, într-un spațiu ( atat) de închis a efectelor pirotehnice. Nu mi-am pus problema ca în caz de incendiu, ne-am salva cu greu de acolo. Pur și simplu m-am simțit bine. Acum nu mă mai simt așa de bine. Nu-mi amorțesc conștiința ca n-am făcut ce trebuia: nu am cerut oprirea jocului ( cu focul) de la prima scânteie.

  • Citesc si ma crucesc… “Pascu si Rugina nu sunt victime”…mai lipsea sa zica de Rugina ca de fapt a salvat oameni ca sa i se ierte pacatul (inexistent), nu pentru ca a fost un munte de bunatate…. Si lui Alex ce v-ar multumi sa pateasca?Cum sa plateasca? Sa-l scoatem din groapa sa-l ardem iar da na ghinion e mort si n-o sa-l mai doara slava cerului. Sa-i carbonizam parintii ca sa va ostoim setea de a plati cineva pentru Pascu? O intrebare pentru dvs autorul articolului ce credeti despre ce a spus doamna Anca?

    • Sunt mult prea afectat de toată povestea asta ca să mai pot judeca pe cineva sau ceva. Trec prin clipe pe care nu le bănuiește sau intuiește nimeni, clipe în care cei pe care i-am ajutat mi-au devenit dușmani. Tot ce-a rămas după această perioadă este sentimentul de ură asupra propriei persoane, pentru că nu am făcut totul ca așa ceva să nu se petreacă (deși nu aș mai fi putut face nimic) și siguranța faptului că data viitoare, pentru că va exista una, nu ne-am învățat minte, eu nu am să mai ridic nici măcar un singur deget ca să ajut. Atât. Am fost un om bun și azi sunt judecat pentru asta. Așa că am ales să nu mai fiu nimic, pentru nimeni, niciodată. Eu, familia mea, oamenii extrem de apropiați… și atât. În rest mâinile mele vor sta în buzunar.

Dialogăm? :)

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: