Alte muzici ascultate

Joel Hoekstra’s 13 – Dying to live (2015)

Pentru cei mai puțin familiarizați cu Joel, trebuie spus că el este chitaristul trupei Whitesnake. A apărut pe discuri semnate Night Ranger, Jack Blades, Jeff Scott Soto sau Trans-Siberian Orchestra și a ieșit pe scenă alături de Foreigner, Dee Snider sau Big Brother & The Holding Company, adică fosta trupă de acompaniament a lui Janis Joplin. Cum ar fi, departe de a fi un nimeni.
Albumul său însă frapează. Avem, fără doar și poate, acea parte de hard-rock la care ne așteptăm de la un muzician cu un asemenea nume, parte condimentată din când în când și cu alte artificii tehnice. Un album corect, cinstit din punctul acesta de vedere. Însă unul care nu reușește să fie ținut minte. Nu este nimic acolo care să fie deosebit. Am făcut ani de zile greșeala de a-mi încărca hardul colecției personale de muzică doar prin prisma faptului că avem un nume sau avem o legătură. De ceva vreme nu mai consider că asta este atitudinea corectă. Nu mă înțelegeți greșit…albumul este bun. Doar că nu spune nimic. La mijloc este și genul, și este clar că acesta nu prea mai permite apariția unor albume care să iasă din starea de “ok, hard-rock” și să ajungă la aceea de “wow, hard-rock!”.

Bernie Torme – Blackheart (2015)

Un chitarist cu un pedigree pe care scrie Gillan sau Desperado, trupa lui Dee Snider, Bernie Torme nu reușește să impresioneze deloc prin acest album. De altfel acesta a și fost motivul pentru care a acceptat cândva să devină chitarist la Gillan, lipsa succesului pe cont propriu. Nu că nu ar avea idei, doar că este departe de a le da o formă care să atragă, care să facă din muzica sa ceva care să merite să fie reținut. Ca exercițiu este de ascultat, probabil mai ales de către chitariști, dar în afară de asta nu există nici un motiv pentru care să să fie păstrat în memorie sau în colecția de muzică de acasă.

John Mayall – Find a way to care (2015)

John a îmbătrânit. Și asta se vede din plin pe un album care nu mai dispune nici de idei, nici de forța de a le trata pe puținele care mai sunt. Albumul s-ar dori unul de blues. Din nefericire eu spun că blues-ul a cam plecat de data aceasta și că poate se întoarce data viitoare. Păcat, pentru că sunt acolo câteva piese tare mișto care meritau o soartă mai bună, doar că nici orchestrația și nici interpretarea nu reușesc să le facă mai vii decât sunt. Și ele sunt aproape moarte. Pentru iubitorii genului probabil că este un album de ascultat sau de colecție. Eu personal am să trec peste el.

Keith Richards – Crosseyed heart (2015)

Keith rămâne un chitarist bun chiar dacă acest produs solo al său m-a plictisit de moarte. Sunt acolo două sau trei piese care merită păstrate, deși parcă nu ai vrea să faci nici asta. Keith ne propune ceea ce știm că ne poate cânta și acoperă toate acestea cu acel timbru care nu ne poate înșela, poate puțin mai băut și mai fumat de data asta. Un album care-ți permite să-l asculți cu atenție dar pe care nu l-aș asculta și a doua oară. Oricum, e bine că mai are chef de albume și poate că data viitoare va fi ceva mai inspirat.

Stryper – Fallen (2015)

Aventura Stryper continuă. Iar Fallen arată că băieții nu și-au pierdut flerul când vine vorba de heavy și de melodic. Heavy și melodic bisericesc, aș spune, că asta este menirea pe care chiar ei și-au ales-o. Un album bine pus la punct, cu piese care te fac să-l asculți cu plăcere indiferent de locul în care te afli. Altfel, așa cum ne-am obișnuit când vine vorba de Stryper, nimic deosebit față de celelalte albume. De, le-a lipsit întotdeauna talentul de a fi ceva mai mult iar Fallen arată din plin că așa stau lucrurile și acum. Altfel, dacă vă doriți să ascultați ceva pe stilul de acum 20-30 de ani și care să fie măcar digerabil, ceea ce au făcut Stryper din albumul ăsta este exact ceea ce trebuie.

Vinnie Moore – Aerial visions (2015)

Vinnie Moore este chitaristul celor de la UFO și unul dintre cei pe care i-am ascultat mereu cu plăcere. Albumul său a picat în căștile mele după ce mă chinuisem să înțeleg ce se întâmplă pe vreo cinci albume Buckethead, așa că aș spune că a fost ca un fel de pansament. Ce pot spune despre el este că mi s-a părut perfect și că Vinnie rămâne unul dintre cei mai importați virtuozi ai chitarei dintre cei apăruți în anii ’80. Totul pe acest album a fost exact așa cum îmi doream și mă așteptam de la el, adică melodic și de suflet, și tare m-am mai bucurat că este așa. După demența de album al lui Joe Stump, unul care mă face să țopăi și-n autobuz, aș spune că acest Vinnie Moore este al doilea meu album preferat al anului când vine vorba de chitariști.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: