Alexander Isak, te rog să mă ierți…

Suedezii ne-au făcut rasiști. De fapt nu ne-au făcut ei, ne-am făcut noi. Ei doar au constatat asta.

Nu am nici o îndoială că Alexander Isak a fost gratulat fie cu negrule, fie cu cioară, în funcție de câtă engleză știa suporterul din tribune. Sau, dacă respectivul chiar era veriga lipsă pe care o caută și azi Darwin, fără să știe că ea a fost mereu în România, atunci probabil că a sărit pe două picioare, imitând sunetul unei maimuțe și încercând să reproducă și gestul ducerii unei banane la gură. Așa-mi cunosc eu neamul, ăsta este. Și-l știu, din nefericire, de aproape 46 de ani.

Am auzit de o mie de ori că Iohannis nu este român. Că de aia nu ține cu românii, orice o fi asta. Mai drăguț a fost că ideile astea au sosit din partea unora care au avut în guvern nume ca Orlando Teodorovici, Ana Birchall, Ilan Laufer, Natalia Intotero sau, de ce nu, Ioan Deneș. Cum, nu recunoașteți denumirile astea neaoșe, dacice, creștin-ortodoxe?

Și lumea a îmbrățișat ideile astea. Cineva din familia mea spune că nu votează cu hitleristul Iohannis pentru că nu este român, nu ține cu țara lui și ne vorbește de rău pe afară. Ce să mai zici la așa ceva? Cum să te bați cu așa ceva? Vorba aia, chestia asta combină teama de străini, pe care o avem încă în sânge, înrădăcinată bine din anii comunismului, cu ascunderea mizeriei sub preș, altă treabă la care ne pricepem bine. Bine, nu așa de bine ca rușii, vorba aia, ați văzut cu toții Chernobyl, știți la ce nivel duc ăia lucrurile.

Mi-am adus din nou aminte de câteva dintre rândurile lui Răzvan Ioan Boanchiș, rânduri apărute în Joia Cărnii, primul său volum:

“M-am născut într-o țară unde cei al căror nume nu se termină în -escu, -eanu sau -oiu beneficiază de un tratament aparte, sunt ștampilați ca dubioși, oameni pe care nu se poate conta și ca atare sunt priviți cu suspiciune, opiniile lor conțin accente subversive (nu cumva e ungur? nu cumva e jidan?), caută să submineze, să conspire, să ne sfârtece teritoriile, dar noi suntem vigilenți și-i răpunem, glasul strămoșilor străbate și ne îndeamnă. Numele meu conduce către oricare dintre cele două variante. Mie mi se refuza dreptul de a-mi iubi țara”.

Ați vizualizat pentru câteva clipe România de an 2019. România care are ceva cu toată lumea. Cu bozgorii, mai ales. Ăștia vor să ne ia Ardealul și să-l facă pateu. Cu jidanii, ăștia au pus mâna pe toată lumea și o conduc, vor s-o distrugă. Cu americanii, să ne lase dracului în pace cu democrația lor. Cu europenii, să stea acolo la ei cu civilizația lor cu tot, să nu ne aducă nouă poponari și pedofili, noi suntem creștini, nu acceptăm așa ceva, fibra noastră este alta, nu aia a dereglaților ăia.

Acum, eu am un pic de noroc. Numele meu se termină în -escu. Nici cu prenumele nu o duc rău, este un clasic slav și nouă ne place ce vine de la răsărit, mereu ne-a plăcut. Însă problema mea sunt prietenii. Pentru că în jurul meu sunt oameni pe care-i cheamă Mustafa, Revenco sau Soos, Zoltan, Isabella sau Csucsi. Am belit-o cu ăștia, nici nu vreau să știu ce autocritică trebuie să-mi fac pentru că purtând un nume ca al meu am ajuns să am alături de mine numai trădători de neam și țară. Și știți cum este, cel mai grav e cu prietenii maghiari. Poți să vorbești liniștit cu un jidan, hai, merge și cu un din ăla islamist sau ceva, dar niciodată, ca român, să nu vorbești cu un bozgor. Asta nu este iertabil. E trădarea maximă, noi ne-am pus opinca pe Parlamentul maghiar, puțea în tot orașul…

Cu toate acestea, cu tot norocul meu, mie mi se refuză dreptul de a-mi iubi țara. Bine, ăsta nu este un drept consfințit, dar cred că ducem cu toții în ADN treaba asta cu locul în care ne-am născut. O parte din noi arătăm asta pentru că încă mai suntem pe aici și mai încercăm câte ceva, o parte pentru că plecăm pe afară ca să ne acoperim existențele sordide din țară, dar ne păstrăm canalele de informare și mai punem, mereu sau din când în când, umărul la micul și subțirele echilibru în care se zbate România. Eu nu-mi pot iubi țara asta nici dacă sunt rugat. Eu pot să iubesc o țară care apreciază omul, nu numele. Pot iubi o țară care recompensează utilitatea și eforturile, nu proveniența etnică. Pot iubi o țară care ne iubește pe toți, nu pe sărite. Pot iubi o țară în care toți să priceapă și accepte că pe buletinul celuilalt scrie, în genere, același fatidic Republica România, căci fatidic este să ai treaba asta scrisă-n buletin. Pot iubi țara care mă lasă să o apreciez pe sora mea Zully, pe prietenul meu Revenco sau pe frații mei Zoltan și Csucsi. Și, deopotrivă, una care să-i lase pe ei să-l aprecieze pe fratele lor Constantinescu, dacă ei consideră că merit.

Și prima lecție care ne vine pe tema asta vine de la maghiari. Na, ce să faci, n-ai ce să faci, ăștia aveau de ani buni metrou când noi mai ceream ceva pământ să ne punem între degete. Am fost între ei. După ce am citit de-a lungul anilor pe net se pare că eu sunt și printre puținii care am fost servit cu pâine când am cerut asta în limba română. Am să merg mai departe și am să spun că mie mi-au dat chiar și de băut când am cerut asta în română. Poate că o fi și de la tonul pe care ceri ceva, sau de la formularea pe care o folosești. Pentru că la “să moară mama, dă și mie o pâine din aia, mânca-ți-aș pula ta de talentat” chiar nu are nimeni de ce să răspundă. Singurul răspuns corect la așa ceva este Nem tudom románul, sper că Google Translate m-a ajutat așa cum trebuie la fraza asta.

Și lecția a continuat la Budapesta. Că vorba aia, dacă primești aici pâine de la maghiari… te duci să vezi dacă-ți dau și afară. Bă, și mi-au dat. Mi-au dat și de data asta alcool. Cred că fac ceva bine de tot primesc, altfel nu se poate, se știe că bozgorii sunt răi și nenorociți și urăsc românii. Ba fătuca aia din fața restaurantului, cu origini românești, nu știa cum să mai facă să ne aibă pe acolo. Zicea chiar că vrea să vadă cândva România din care a venit mama ei, nu-mi mai aduc aminte bine, dar cred că i-am spus să nu facă asta, nu are de ce. Niște răi maghiarii ăștia. Foarte răi. Și, la fel, ca și noi, urăsc pe toată lumea. LOL.

Am avut norocul să lucrez cu oameni tare diferiți. Nici unul, băi, nici unul nu a avut atitudinea asta a noastră. Nici măcar americanul care mi-a spus că SUA este dovada faptului că Dumnezeu există. Nu o spunea altfel decât cu mândrie. Și de ce nu, pot pricepe perfect asta. Omul găsise resursele de a crede în țara sa, la o adică una cu destule probleme. Dar nu discuta despre oameni. Pentru el oamenii erau înglobați în acea Americă. Vorba aia, șaorma socială mai mare ca acolo nu cred să existe. L-am apreciat, am considerat că este adorabil deși unora poate li se poate părea de condamnat. Nu este. Aș vrea să gândim și noi așa. Iubesc România pentru că trăim toți în ea. Pentru că suntem aici și români, și maghiari, și tătari, și turci, și aromâni, și sași, și șvabi, și țigani și tot ce om mai fi. Și pentru că toți tragem la ea. Nope. La noi nu se poate asta.

Așa ne creștem puradeii pe meleagurile astea. Sau mă rog, există generații întregi care așa au fost crescute. Și probabil că alea vor naște și ele alte generații ca ele, tocmai de aceea lucrurile nu se vor termina foarte repede. ADN-ul nostru spune că trebuie să ne diferențiem de ceilalți care nu sunt ca noi. De cei pe care nu-i cheamă -escu, -eanu sau -oiu. Noi suntem ăia originali, ceilalți sunt niște fake-uri de pe AliExpress. Așa suntem educați. Noi nu învățăm generațiile care vin că toți sunt oameni, mai ales azi, când e globalizarea pe noi cât casa, ci că toți sunt diferiți și, fatalitate, unii sunt chiar periculoși. Că ăilalți sunt inferiori. Știu, sună deja a ceea ce știm despre conceptul de rasă ariană, însă mă tem că nu suntem tare departe de atitudinea aia.

Așa că nu-mi iubesc țara. Este unul dintre motivele care mă țin departe de asta. Da, stau prin ea, o tolerez, uneori mă feresc de ea, alteori reușesc chiar să o apăr când depășește vreun străin norma, dar nu o iubesc. Mă rezum la a iubi oamenii ei, cel puțin cei pe care-i cunosc și de care sunt mândru. Că omul ăla o fi jidanislamist sau bozgor, asta mă lasă rece. E mai bine așa. Până la urmă și eu sunt un român și știm cam ce bine dă asta când părăsești meleagurile astea, ne știe toată lumea că suntem niște drăguți, pâine și miere, inima lui Dumnezeu, vorba aia…

Suedezii ne-au făcut rasiști. De fapt nu ne-au făcut ei, ne-am făcut noi. Ei doar au constatat asta.

Acum suedezii au plecat, s-au dus în Suedia aia a lor necivilizată, cu ghei din ăia care se căsătoresc, țările alea nordice care fură copiii românilor pentru transplanturi. Am rămas aici doar noi, români arieni sau mai puțin arieni, să împărțim civilizația asta superioară, carpato-danubiano-pontică.

O civilizație care pe mine m-a schimbat de la zi la zi. O civilizație în care am ajuns să gândesc exact invers. O civilizație în care am înțeles că, măcar până la proba contrarie, eu trebuie să mă feresc de cei al căror nume se termină în -escu, -eanu sau -oiu, și să cred mai degrabă în ceilalți.

Pentru că am învățat că da, cam ei sunt problema principală.

Cât despre tine, Alexander Isak, te rog să mă ierți. Mai ales pe mine, despre mine este vorba, nu mi-aș prezenta vreodată scuze în numele celor de pe stadion. Eu mă scuz, ca român, în fața ta pentru că suntem așa. Și mai crede-mă, mie îmi va fi mult mai greu decât ți-a fost ție la București. Tu ai plecat, te duci acolo unde oamenii sunt normali și respectă oameni.

Eu rămân aici și știu că-mi va fi rușine în fiecare dimineață. Așa cum îmi este de 46 de ani încoace.

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: