4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (2007)

“4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” începe brusc şi se termină instantaneu. Nu, personajul principal nu este avortul, şi dacă veţi începe să vedeţi filmul pornind de la ideea specificată, veţi pierde din ceea ce contează cu adevărat. Frica. Sub diferite forme de exprimare. De avort, de graviditate, de oameni, de sistem, de propria natură, de cei mai apropiaţi, de familie. Frica este omniprezentă. Chiar şi în clipa în care domnul Bebe plasează cu atâta siguranţă sonda ce urma să aducă eliberarea a trei vieţi, dar uciderea celeilalte, o face cu o anume teamă, aproape imperceptibilă, ascunsă de experienţă, dar existentă. Frica schimbă şi caracterele. Colega însărcinată, labilă şi slabă devine femeia puternică ce-şi aranjează viaţa cu rapiditatea cu care fumează ţigara. La polul opus, cea puternică cedează într-un moment critic, dar este salvată tocmai de aceea pe care trebuia să o ocrotească.
Sunt câteva lucruri ce mi-au plăcut în mod deosebit. De exemplu, jocul lui Vlad Ivanov, alias domnul Bebe. Nu am mai văzut de mult un actor român care să se mişte cu atâta uşurinţă şi virtute scenică în interiorul caracterului pe care este chemat să-l interpreteze. Naturaleţea provine din faptul că sub crusta personajului cumva negativ, dur, rezidă aceeaşi teamă a individului ce se ştie ineficient în faţa sistemului. Teamă pe care Vlad Ivanov o joacă excelent, făcându-ne să ne gândim la toţi “domnii Bebe” acelui sistem, la toţi cei ce au ajutat la eliberarea vieţi de sub torţionariatul unor normalităţi ajunse condamnabile penal.
Îmi place apoi secvenţa în care Otilia, interpretată de Anamaria Marinca, ajunge la ziua de naştere a mamei prietenului ei. Sunt clipe pe care le-am trăit de câteva ori, întrebându-mă ce caut în locuri în care aparent aveam un rost. Strangulată între superficialitatea tinerească a prietenului şi siguranţa extrem de cantonată a vizitatorilor din “lumea bună”, sufletul Otiliei moare exact în locul în care ar fi trebuit să înceapă să trăiască. Vizita la părinţii lui reprezintă, mai mult decât am putea bănui, nu liantul care să susţină relaţia incipientă, ci chiar sfârşitul acesteia. Pentru că modul amabil şi serviabil în care este tratată nu reprezintă decât gesturile în care sunt acoperite multe tare de caracter, şi pe care Otilia nu are cum să le treacă cu vederea, inclusiv în ceea ce-l priveşte pe prietenul ei.
Regret cumva filmarea mai puţin profesionistă, pentru că am avut senzaţia că rare au fost momentele în care s-a filmat cu o cameră fixă. Cadrele se mişcă de multe ori, este vizibil faptul că bugetul a fost redus şi că aproape tot filmul este realizat “de pe umăr”. Cu toate acestea, atmosfera recreeată este perfectă pentru anii la care se referă filmul, pornind de la cenuşiul existenţei, şi terminând cu atitudinea hotelierilor, mai mult decât vividă.
Una peste alta, un film de văzut, iar minutele petrecute de cei trei în camera de hotel sunt extraordinare, din punct de vedere al tensiunii existente şi care creşte exponenţial pe măsură ce caracterele ajung să-şi ia deciziile de care nu pot scăpa. Nu sunt neapărat adeptul peliculelor care să ne aducă aminte de vremuri pe care le dorim cu toţii uitate, dar prima parte a trilogiei plănuite de regizorul Cristian Mungiu capătă, fără probleme, aprecierea mea sinceră. Atunci când eşti capabil să faci un astfel de film, fără să ai la dispoziţie fondurile alocate unui Sergiu Nicolaescu pentru o prostie ca “Orient Express”, un rezultat ca acesta ţine, clar, de talent.

IMDB

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: