10 ani

Aseară mi-am plătit domeniul. Din nou. Și din nou habar nu am de ce am făcut-o. Poate pentru că m-aș simți prea ciudat fără treaba asta de aici, unde am spațiul meu.

Scriu pe blog de vreo 10 ani. De fapt de mai bine de 10 ani. Prima mea postare pe un blog a apărut pe undeva prin luna februarie a anului 2007. Ia uite, chiar 1 februarie 2007! De atunci blogul meu a avut diferite forme. A trecut prin diferite platforme, a avut diferite nume, a avut o anume istorie, a avut destule plecări și reveniri și și-a schimbat de câteva ori zona de interes. Azi mai trăiește… ca să trăiască.

Însă este probabil că istoria asta nu s-ar fi scris vreodată fără ceea ce a purtat numele de DeMaio.info. Adică locul în care am lăsat mereu coloana vertebrală să se folosească de limbajul neacademic și locul în care am pus apoi bazele blogului de rock, asta pe vremea în care fel de fel de nimicuri de profil nici nu se gândeau să existe. Și am făcut acel blog de rock fără a mă gândi să obțin vreun avantaj de pe urma sa. Am făcut acel blog din dragoste pentru muzică și cu o echipă excelentă de care uneori mi-e dor. Am făcut acel lucru atunci, pentru că azi nu l-aș mai putea face. Azi știu căă nu aș mai avea pentru cine să fac asta.

Au trecut 10 ani de când nu am acceptat vreodată să-mi vând sufletul și de când am ales să mă pot uita în ochii celorlalți. 10 ani în care am refuzat orice fel de formă de advertorial. În clipa în care te apuci să vinzi ceea ce ești singurul drum duce către cimitirul încrederii. Și cred c-ați văzut de-a lungul anilor ce s-a întâmplat cu încrederea unora. Am făcut blogul acesta și am devenit contestat și contestabil așa cum am devenit și iubit. Mulți nu-nțeleg nici azi cum gândesc, cum reacționez, ce sistem folosesc pentru a aprecia lucrurile, dar asta nu i-a împiedicat să mă judece și să o facă și-n ziua de azi. Pe vremuri treaba asta mă durea. Acum mi se rupe de ăia mulți. Ceea ce contează este puținul tău, nu multul lor.

Probabil că da, blogul ăsta mai trăiește pentru că eu încă mai trăiesc și fac asta așa cum am vrut eu să o fac. Mai trăiesc și alte bloguri, nu-i problemă, văd zilnic aceleași fețe angrenate în aceleași concursuri infecte, cu aceleași premii sinistre, aruncând deoparte orice formă de rușine și moralitate și vânzându-se literalmente pe câțiva lei. Îi salut, au trecut ani de zile de când îi văd cu mâna-ntinsă sau scormonind în gunoaie. Și-i apreciez, să știți.

Așa că aveți grijă de puținele lucruri de care dispuneți cu adevărat, este singurul lucru pe care vi-l transmit.

Când la ceas de seară unii trăiesc din resturile unor tomberoane, voi asigurați-vă doar de faptul că veți trăi din resturile unei zile.

Comments 8

  • am uitat câți ani sunt de când veneam pe-aici curioasă (și intrigată). :D pentru mine, locul tău este un alt acasă, o poartă. în cel mai egoist mod cu putință mă bucur că există.

    • Acei ani demenți, da, în care sărea totul din mine și acceleram mai repede decât o poate face orice automobil de forță. Știu, știu, știu, n-am uitat. Și cât rău și bine am primit.
      În rest, mă bucur că te bucuri. O să continue să existe, să știi :)

  • cainii latra , ursul trece !

Dialogăm? :)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.
%d bloggers like this: